TIMPUL LUI LUCIAN BLAGA: NEMURIREA

TIMPUL LUI LUCIAN BLAGA: NEMURIREA

 

Din perspectiva creării timpului său, aprobat singur în lumina sa (Poezia), în sens de veşnicie sau de nemurire, Lucian Blaga îşi înfăţişează programul filosofic nu asupra timpului abstract, ci a tuturor dimensiunilor lui: timpul de ieri, timpul de azi, timpul de mâine.

Prins în imaginea mişcătoare a eternităţii (Platon), timpul la care muncea Blaga nu era atât timpul vieţii sale, cât timpul nemuririi sale, durata cărui e măsura talentului şi importanţa mesajului pentru noile generaţii printre care trăieşte deja nu autorul, ci opera sa.

Creatorii de valori, de timp – Eminescu, Blaga, Stănescu… – au oferit unul altuia din trăinicia timpului său: timpul eminescian fiind folosit cu prisosinţă de Blaga, timpul blagian fiind inspirat cu dibăcie de Stănescu, oferind la rându-i timpul său viitorilor creatori spre a nu permite deteriorarea timpului. Oare aceasta nu e o pregătire, anticipare, intenţie a eternităţii? Astfel se creează un suflet colectiv, un neam. Chiar fiind exclus din viaţa publică, Lucian Blaga a conştientizat că există pentru cultura unui neam, intuind clar spaţiul şi timpul ce-l vor avea de parcurs mesajele filosofice şi metaforele sale.

Folosind metafore precum „cascada”, „havuzul”, „fluviul”, filosoful vorbeşte despre timpul în care se simte „respirând, trăind, sperând”. Timpul blagian e „orizontul deschis unor trăiri îndepărtate prin excelenţă spre viitor” (Trilogia culturii). Anume prin acest profil, de „timp-havuz”, sufletul, despre care vorbeşte autorul, îşi are accentul hotărât şi fără ocol pus la dimensiunea viitorului. Şi are „semnificaţia unei necurmate îndepărtări în raport cu un punct iniţial, investit cu accentul maximei valori” de care, nu se poate bucura, în opinia filosofului, nici prezentul şi nici trecutul, deoarece acest fel de timp „e trăit şi înţeles prin sine însuşi”. Şi sufletul care-l trăieşte, va constata că timpul are „darul să înalţe necontenit nivelul existenţei”, fiind creator de valori tot mai înalte. Oare nu despre nemurire vorbea Lucian Blaga? Evoluţionismul şi Hegel apreciind devenirea lumii „ca o trecere de la haos la un cosmos tot mai organizat”, adică văzând-o ca pe o trecere „de la un nivel de echilibru inferior la un nivel de echilibru superior”. Asta ar însemna că lumea e cu atât „mai eterogen organizată în sisteme stabilite şi cumpănite, cu cât e mai avansată în timp” (Trilogia culturii). Cu alte cuvinte, filosoful român constată că timpului i se imprimă virtuţi creatoare.

„Timpul-fluviu” îşi are accentul pe prezentul permanent. „Prezentul de ieri, de azi şi de mâine e privit de fiecare dată ca existând pentru sine, sieşi suficient”, afirmă Lucian Blaga în Trilogia culturii. Altfel zis, timpul acesta e „adunat cu totul în momentul de faţă, dar tot aşa în tot ce a fost sau poate deveni moment de faţă”. Şi nici un „moment nu există numai ca trecere spre celălalt moment, ci e scop în sine şi pentru sine”. Scop în sine şi pentru sine poate fi nemurirea unei personalităţi devenită patrimoniu cultural al unui neam sau însăşi nemurirea acestui neam cu sens de naţiune, de popor.

„Timpului-cascadă”, orizont al „unor trăiri pentru care accentul supremei valori zace pe dimensiunea trecutului”, filosoful îi oferă „semnificaţia unei necurmate îndepărtări în raport cu un punct iniţial, investit cu accentul maximei valori”. În acest zbor scurt şi zadarnic prin viaţă, omului îi e dat să se descopere, să se înţeleagă, să se creeze, şi, pentru cei aleşi, să se întoarcă în cosmos, rămânând prin nemurirea lor, un cântec ce „se pătrunde/de chemări de veci” în patrimoniul neamului unde a văzut lumina zilei.

Acceptând concepţia lui Hegel, după care timpul este mediul care mijloceşte ideii, sau Divinităţii, realizarea dialectică în cadrul istoric, Lucian Blaga afirmă că timpul e „scara suitoare a ideii în întruchipările ei istorice” sau chiar „drumul către sine însăşi al Divinităţii”. Întrucât nici o clipă nu este scop în sine, orice clipă fiind aservită clipei următoare, lirosoful constată că trecutul şi prezentul sunt numai trepte, împlinirea aparţine viitorului. Prin definiţie timpul înseamnă intensificare crescândă, amplificare neîntreruptă de valori. Desigur că acest „timp-havuz” e şi substratul inconştient al tuturor ideilor progresiste (Trilogia culturii).

Semn că Blaga, zămislind Eul puterii creatoare, zămislea timpul viitorului, timpul nemuriri e că nu întâlnim în poemele sale prezenţa disperării (nici în dramaturgie: Zamolxe se bucură de moartea sa, Meşterul Manole o zideşte pe Ana). Eul blagian nu poate fi dezorientat – el se zideşte, se înalţă, se creează cu cele mai puternice calităţi posibile „ceea ce nu poate arde, nu poate fi mistuit, sinele” (I.Popa), sau şi mai clar: conştiinţa de sine a puterii creatoare, a puterii absolute: „În noapte undeva mai e / tot ce a fost şi nu mai e / ce s-a mutat, ce s-a pierdut / din timpul viu, din timpul mut. / (În noapte undeva mai e) Convins că „sfârşit niciodată nu va fi” (Ceas), şi timpul dezmărgineşte pământul, devenind spaţiu, devenind fiinţă, concluzionând: devenind timp viu. Opera lirică şi filosofică a lui Lucian Blaga e cea mai indicată ca producătoare de timp viu.

Preocupat de timpul vieţii sale, şi mai ales de timpul nemuririi sale, lirosoful de la Lancrăm va căuta în eseurile filosofice şi în lirica sa un loc potrivit pentru câteva categorii esenţiale ce ţin nu atât de timp, cât de nesfârşirea timpului: /“Numai în arbori inelele anilor / mereu se lărgesc./ În trupul meu timpul sporeşte subţire / de la o zi mai firav - la alta, subt crugul ceresc”. (Ecce tempus)

În unele exegeze blagiene de până la 1989 s-a vorbit de timp mut, în sensul cel mai simplu, pornind de la tăcerea lui Blaga în primii ani de viaţă. Acum, în mileniul trei, studiind poemul, din care cităm: „Lucian Blaga / În ţara sa e / mut ca o lebădă” – constatăm că acest vers nu e o confesiune despre primii ani de viaţă, acest poem e un strigăt, o mare durere a lirosofului care comunică timpului viitor că filosoful este interzis, că este intimidat moral şi fizic de sistem, că trăieşte un timp mut, el însăşi fiind timpul… Şi mai mult, Blaga se vede pe sine însăşi acel timp fără patrie:

„Timp fără patrie: râu fără ape, /seceta-n albie şi sub pleoape.

Timp fără patrie: inimi învinse, /vârste nerodnice, cugete stinse.

Timp fără patrie: sură poveste, /vuiet de cetină neagră pe creste.

Timp fără patrie: ţarini neîntoarse, /zboruri defuncte şi suflete arse.

Timp fără patrie: stingere-a torţei, /bolta neprietenă, clopot al sorţii.

Timp fără patrie: dragoste-amară, /râuri tânjind după râuri şi ceară.” (Timp fără patrie)

Intuind corect şi dovedindu-şi spiritul vizionar, Lucian Blaga transformă timpul fără patrie în timp transcendental, teleportându-se în alt veac, în care el, esenţa creatoare, ca o „nicovală dobândeşte cu timpul tăria tuturor ciocanelor care au bătut-o” (Aforisme).

Pliat pe nesfârşitul timpului-istorie, pe întinsul timpului-nemurire al veacului următor: „Dintre toate lucrurile, timpul ne dă cel mai mult de cugetat”, constatăm că „Timpul”, elementul de basm al realităţii, după Blaga, e „unul din cele mai mari secrete ale timpului (relativitatea)”, pe care lirosoful l-a „aflat din poveşti mai înainte de al afla de la Einstein”.

Timpul nesfârşit, dimensiunea logică ce poate fi nemurirea sau eternitatea însăşi, această “imensă lume”, cu toate câte s-au petrecut în timpul unei vieţi “cu toamna şi cu seara ei”, despre care relatează poetul, constatăm că e însăşi viaţa cu trecutul, cu prezentul şi cu viitorul său “altoită pe fiinţa mea” – acesta e timpul lui Lucian Blaga. Apreciind ,,dimensiunea spirituală” a puterii creatoare ca putere absolută, Lucian Blaga a depistat şi dimensiunea de timp, şi dimensiunea de spaţiu metaforic, şi dimensiunea de comunicare dintre conştient şi inconştient, şi dimensiunea clipei eterne pentru comoditatea şi necesitatea dimensiunii transcendenței spintecând ,,nemărginirea”, întrucât „centrul universului este in fiecare Eu” (I.Popa)

„Ne vedem contemporani ai celor din viitor”, prorocea tânărul filosof, „în permanent dialog cu epoca şi cu spiritul timpului său”, Lucian Blaga a pornit să se creeze ca putere creatoare de la primele poeme şi tablete filosofice, apoi articole şi eseuri, până la trilogiile sale. Neglijenţa explicabilă de care a dat dovadă „timpul-fluviu” faţă de un mare Om de cultură, om de stat, diplomat, filosof, poet, publicist, Ambasador al României Mari, ne justifică pe noi să afirmăm adevărul că ne vedem contemporani cu Lucian Blaga, şi nu doar pentru că avem trecuturi de dezgropat, ci pentru a ne vedea contemporani ai celor din viitor.

A avea încredere în Timp e cea mai „misterioasă prelungire a fiinţei noastre (Răbdare, din „Elanul insulei”). Aceste „perspective posibile” ale Timpului blagian e acea suferinţă binefăcătoare prin care a trecut Lucian Blaga, în drumul său spre alt secol, spre nemurire.

                                                                                                                             ©  Daniel VEREJANU

Ochiul interior al cunoașterii

Ochiul interior al cunoașterii:

tristețea metafizică în lirica lui Lucian Blaga

Perioada activității diplomatice a lui Lucian Blaga, care poate fi denumită cu îndreptățire o perioadă europeană în sensul unei vădite ascendențe valorice a creației sale – filosofice, lirice și dramatice – ne dezvăluie o amplitudine și o profunzime deosebită a viziunilor. Se conturează noi zări și etape ale evoluției sale, care se pune, așa cum remarca Mihai Cimpoi, sub semnul unui proces de ontologizare, asigurat și de o continuă intelectualizare, de intrare în zona lucifericului, a problematicului gnoseologic. Se deschide acum, după cum mărturisește însuși poetul, un alt ochi interior, ochiul cunoașterii:„Cu toți și cu toate

m-am zvârcolit pe drumuri, pe țărmuri, între mașini și-n biserici,

Lângă fântâni fără fund / mi-am deschis ochiul cunoașterii”

Citatul e din Tristețe metafizică, poem-cheie al volumului lauda somnului și care poate fi extrapolat asupra întregii lirici a perioadei și chiar a poeziei sale în ansamblu. Dedicația lui Nichifor Crainic, poetul tradiționalist de orientare mistică, este și semnificativă: ca și autorul Nostalgiei paradisului, Blaga își propune să dea expresie tainelor de sus și tainelor ascunse în adâncurile pământului, care pot fi revelate prin izvoarele ce se deschid, prin „apele sfinte și rele”, ca cele în care se oglindește Sfântul gheorghe, prin ochiul pe care-l deschide în pământ, prin clopotele sau sicriele care cântă „subt iarbă cu miile”, prin „fântânile nopții care deschid ochii și ascultă întunecatele vești”.

Este o frenezie a unei deschideri sub bolta unei tristeți metafizice generalizate, spre alte spații, bineîn- țeles transcendente, spre alte timpuri, evident legendare, arhetipale, spre înseși sferele speculației din zona uranică, spre diferitele vârste, spre poveștile sângelui uitat de mult, care se trage spectaculos din sinele poetului „înapoi în părinți”.. Am putea vorbi, astfel, de o surprindere a revelațiilor, pe care Blaga o identifică la goethe în forme pline de viață, plastice, mișcătoare, denumite gestalten, imposibil de tradus în limba română pentru că înseamnă formă, figură, configurație, cuvintele noastre „având un înțeles prea rigid, prea geometrizat, ca să poată reda întocmai sensul celui german” . Este, în volumele la curțile dorului, lauda somnului și la cumpăna apelor, o manifestare a unei pasiuni faustice de cunoaștere, concretizată în formele demonicului, teoretizate de goethe și expuse eseistic de Lucian Blaga în daimonion, scrisă în 1926–1930, exact în perioada când apar cele trei volume:

„1) Pe planul metafizic demonicul intră ca element paradoxal în panteismul lui goethe.

2) Pe planul istoric demonicul e un principiu supraistoric al aparițiilor istorice.

3) Pe planul estetic demonicul rezumă mitic iraționalul artei.

4) Pe planul etic faptele izvorâte din demonic stau întrucâtva în afară de legile morale.

5) Pe planul psihologic prin ideea demonicului se proiectează o vagă lumină asupra inconștientului. În teoria geniului demonicul e un element sine qua non prezent și activ în orice geniu.

6) Pe planul filosofiei culturii demonicul este izvorul elementelor iraționale din orice cultură” .

Poemele din cele trei volume și piesele Meșterul Manole și Avram iancu, cu o figură mitică și alta istorică în centru, exprimă prin liniamentele lor esențiale tocmai farmecul demonicului din lume și în univers și relevabil doar prin semne ce se criptează progresiv în ascunsul ce glisează în mai ascuns. Poemul lumina de ieri ne vorbește anume despre această căutare efervescentă a unei lumini tainice, ascunse în ceea ce a fost („un cer trecut”, „aurore ce-au fost, țâșnitoare, aprinse fântâni”) și ceea ce a rămas în sinele poetului („o oră mare rămasă în mine fără făptură”), în lumina strânsă „sub stelele de ieri” (lăudate de poet):

„Caut, nu știu ce caut. /Caut un cer trecut, ajunul apus.

Cât de-aplecată e fruntea menită-nălțărilor altă- dată! /Caut, nu știu ce caut.

Caut aurore ce-au fost, țâșnitoare, aprinse fântâni – zi cu ape legate și-nvinse.

Caut, nu știu ce caut. Caut o oră mare rămasă în mine fără făptură

Ca pe-un ulcior mort o urmă de gură

Caut, nu știu ce caut. Sub stele de ieri, /Subt trecutele, caut lumina strânsă pe care-o tot laud”

Tristețea metafizică e generată, în consecință, de o căutare ostenitoare, sisifică, de o acțiune reiterată obsedant, ca cea a legendarului Meșter Manole, pusă sub fatalitatea demonicului, a iraționalului. Conștiința actului relativizator al timpului, semnificată aici de inexorabilul ieri, a fost, a trecut – izomorfie a motivului blagian al marii treceri – domină discursul liric ajuns la cumpăna apelor, la revelarea zădărnicirii căutării semnelor și a instalării tăgăduirilor și a unei atmosfere autumnale de crucificare cristică, de cădere din înălțime a unor grele ciocârlii:

„Arbori cu crengi tăgăduitor aplecate, Fac scoarță în jurul unui lăuntric suspin,

Pe toate potecile zilei Cu surâs tomnatic     

Se răstignesc singuri 

Cristoși înalți pe cruci de arin.

grele din înălțime cad ciocârlii

Ca lacrimi sunătoare ale dumnezeirei peste ogor;

Pe drumuri pornit 

Iscodesc semnele 

Întregului rotund depărtat

(Mai mult AICI)

                                                                                                            Daniel Verejanu

Grigore Vieru și Lucian Blaga

 

GRIGORE VIERU ŞI LUCIAN BLAGA: 

PO(I)ETICA DORULUI, SACRULUI, ABISALULUI

.

GRIGORE VIERU AND LUCIAN BLAGA: THE POETIC OF LONGING, SACRED, ABYSSAL

The author achieves a comparison between the poetry and poetic art of Lucian Blaga, as well as in the case of Grigore Vieru. It is pointed out some similarities regarding the theme and motive, like destiny, „perpetuity that was born in the village”, love as complex state (longing), dialogue with God, the spring and the dwell, the dream and the sleep, the light and the dark. The influence of Blaga is analyzed at stylistic as well as at the visionary levels. Grigore Vieru descends in the underground area of the human spirit, giving an expression to the abyssal, a term on which Blaga meditates in his philosophical masterpiece (especially in The Trilogy of culture). The author sees a deep impression of the Blaga model on Grigore Vieru’s aphorisms, gathered under the title Motion in infinity. The lyrical and philosophical speech is combined in an organic way, forming the lyrosophy.

Există dovezi incontestabile, constând şi în mărturiile proprii din versuri, aforisme şi interviuri, că Grigore Vieru l-a avut pe Lucian Blaga drept model de mitopo(i)etică axată pe dor, acesta legat indestructibil de spaţiul mioritic ondulat (suiş-coborâş, deal-vale), pe „veşnicia care s-a născut la sat”, pe inconştientul individual şi colectiv, care generează un anumit orizont şi o anumită structură, un „prim fond spiritual” specific românesc, şi pe ceea ce exegeţii au numit, în cazul autorului, lirosofie (discurs liric asociat discursului filosofic). Influenţa lui Blaga se resimte atât la nivel stilistic, cât şi la nivelul viziunii, poetul basarabean meditând asupra „marii treceri”, manifestând un puternic sentiment al destinului, legat de un orizont spaţial cu care poetul se solidarizează, ca şi cu un cadru organic al său, despre care se vorbeşte în subcapitolul Între peisaj şi orizont inconştient al Trilogiei culturii. Aici se vorbeşte şi despre faptul că „doina şi balada românească au rezonanţa specifică a infinitului ondulat”, constituind cadrul inconştient al vieţii şi denumit „spaţiu mioritic”.

Lucian Blaga face o clasificare metaforică a principalelor orizonturi temporale posibile: „timpul-havuz” care specifică un orizont deschis unor trăiri îndreptate spre viitor; „timpul-cascadă” axat pe trăiri cu accentul pus pe dimensiunea trecutului; „timpul-fluviu” care presupune trăirea prezentului. Anume prin asocierea acestor orizonturi temporale se naşte lirosofia: „Oricât de abstractă ar fi o concepţie metafizică, ea e întotdeauna pătrunsă de filoanele lirismului propriu sufletului uman, ca un obraz de zvâcnirile albastre ale vinelor. Lirismul şi spiritul metafizic fiecare cu făgaşurile sale, dar ce împletituri dau câteodată împreună, datorită orizonturilor inconştiente ale sufletului! Ce diferenţe de lirism, de exemplu, între o concepţie metafizică în perspectiva „timpului-cascadă” şi o concepţie metafizică în perspectiva „timpului-havuz”! Ce latentă, tulbure, subterană melancolie în una; ce expresii, posibile, de încredere şi de bucurie, ca sămânţă de lumină în cealaltă” (Trilogia culturii).

Grigore Vieru ne oferă modele de astfel de „împletituri” organice ale fluxului liric melancolic cu un latent fior metafizic, generat, ca în poemul Cu viaţa, cu dorul, în care sugerează amestecul trăirilor sale datorat impactului cu viaţa, cu moartea, cu dorul şi iubirea, cu cântul, care rosteşte fiinţa: „M-am amestecat cu viaţa / Ca noaptea cu dimineaţa. /M-am amestecat cu cântul / Ca mormântul cu pământul. / M-am amestecat cu tine /Ca ce-aşteaptă cu ce vine”. (Cu viaţa, cu dorul). Poemul se axează structural pe întretăierea celor trei dimensiuni temporale denumite de Blaga „timpul-havuz”, „timpul-cascadă” şi „timpul-fluviu”, distihul final semnificând anume o trăire intensă în cadrul prezentului care conjugă trecutul şi viitorul: iubirea din clipa de faţă invocând amestecul a ceea „ce aşteaptă” cu „ce vine”.

Ca şi Blaga, Vieru „se adresează întregii personalităţi umane”, prin faptul că dă expresie unui destin colectiv situat într-un orizont spaţial mioritic. Academicianul Mihai Cimpoi afirma (în Taina care mă apără), că „Vieru este mai mult decât un poet, el este un destin”, el având de partea sa „autoritatea timpului”, dacă e să-l parafrazăm pe patriarhul Nikifor al Constantinopolului. Or, a fi de aceeaşi vârstă cu oricare nouă generaţie înseamnă a „trăi cu credinţa neamului tău, a înflori cu această credinţă" (Adv. Epiph. la I Pitra, Spicil. Solesmense, P. G. 100, t. IV, 313-314). Întruparea logosului Dumnezeiesc în metafore moderne îl ajută pe om să simtă necesitatea receptării mesajului proaspăt, nou, cu atât mai mult cu cât imaginea atinge inima înainte de a atinge inteligenţa (Michel Quenot). În aceasta constă esenţa puterii creatoare, despre care vorbea Lucian Blaga

Vieru îşi formula în mod limpede programul său de Poet al Cetăţii: „Or, tocmai Limba şi religia au ţinut vie fiinţa noastră naţională de-a lungul veacurilor. Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie. Ştiu că Limba Română nu este la noi altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele Shakespeare zicea: „Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele”. (Testamentele publicate în volumul Taina care mă apără) 

După 1989 atât în România, cât şi în Republica Moldova s-a simţit „nevoia omului de instruire prin imagine”, nevoia de acea „Fereastră spre Absolut”, la care se referea Michel Quenot, specificând: „Iubirea pentru frumuseţe ne satisface şi ne umple de bucurie… Trebuie să coborâm în liniştea şi singurătatea propriei inimi, pentru a asculta vibrând inima lumii transfigurată”. Păstrând proporţiile, putem spune că anume astfel au procedat, fiecare cu mijloacele de care a dispus, Lucian Blaga şi Grigore Vieru. Opera celor doi poeţi trebuie privită prin grila dexterităţii de însuşire, înţelegere şi utilizare corectă a conceptelor şi a noţiunilor în cadrul spaţio-temporal cultural actual (european şi global), al dexterităţii de identificare şi acceptare a diversităţii şi multiculturalităţii, despre care se vorbeşte astăzi. În acest context de idei, anume Lucian Blaga cu firul său de lumină, şi anume Grigore Vieru (în spaţiul basarabean) cu firul său de iarbă - într-un cuvânt: cu mioriticul, au descoperit adevărul că anume puterea creatoare este puterea absolută. Grigore Vieru a îmbogăţit prin poemele sale cultura românească din stânga Prutului.

Se afirma în mod obişnuit că Gr.Vieru „cultivă un limbaj al simţurilor, al simplităţii concepute ca fir al Ariadnei capabil de a ne redescoperi calea pierdută către strămoşi”. Academicianul Mihai Cimpoi observa la Grigore Vieru un soi de „simplitate ermetică”, obţinută prin explorarea abisalului despre care Lucian Blaga spune că se ascunde în zona subterană a inconştientului. De domeniul abisalului este, bunăoară, „bucuria ne- înţeleasă” cu care eul liric este luminat în timp ce merge cu „spicele albe” ale părului mamei şi iubita care merge cu „spicul fierbinte al lacrimii sale – urmaţi amândoi de moarte” cu spicele roşii în braţe ale sângelui poetului:

„Merg eu dimineaţa, în frunte,/ Cu spicele albe în braţe/ Ale părului mamei./ Mergi tu după mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la preot/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urmă/ Cu spicele roşii în braţe / Ale sângelui meu – / Ea care nimic niciodată / Nu înapoiază./ Şi toţi suntem luminaţi/ De-o bucurie neînţeleasă”. (Ars poetica).

Abisalul are, în concepţia lui Blaga, un caracter subiectiv, individualizat, venind din izvoarele spiritului uman, cu o intensitate exponenţială: „Categoriile abisale sunt factori acuzat subiectivi. Există cu alte cuvinte nu numai un apriori cognitiv, ci şi un apriori abisal-stilistic” [4, p.424]. Lirica lui Grigore Vieru se hrăneşte din aceste izvoare ale spiritului uman, dând expresie „abisal-stilistică” liniştii verbului, vieţii şi dragostei sale, frunzelor iubirii ce cad din ramuri, tainei care îl apără şi sacrului inefabil, veşniciei „tăcute ca laptele mamei”. Însuşi numele lui Blaga are „ceva ameţitor şi adânc: e ca şi cum te-ai uita / în oglinda unei fântâni / prin altă fântână”. Lucian Blaga avea sentimentul că trăieşte într-o lume în care toate făpturile poartă „o semnătură cu cheie pierdută”, o semnătură pe veci pecetluită şi indescifrabilă (poemul Rune). E o semnătură „în chip de rune de veacuri uitate”, care nu se ştie „cine o înseamnă, cine o pune” şi pe care o poartă păsările sub aripi, luna ce-şi ascunde faţa, stanele de piatră, jivinele şi cucuta, „fata de foc” de pe ţărm, crinii subterani ai muntelui şi mumele de sub ceruri: „Rune, pretutindeni rune, / Cine vă-nseamnă, cine vă pune? / Făpturile toate, ştiute şi neştiute, / Poart-o semnătură – cine s-o-nfrunte? / Crinii muntelui – subtlunari – / Şi-o duc neajunsă pe creştet /Subt ceruri mumele-o poartă pe frunte”. (Rune).

Fireşte, din discursul liric al celor doi poeţi nu lipseşte dialogul cu Dumnezeu. La Blaga el ia chipul mai abstract de Marele Anonim (în filosofie) şi de Marele Orb (în lirică), fiind „pierdut” din copilărie şi transfigurat „în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape”. Este creatorul unei lumi străine, care se plimbă printre făpturile acesteia şi prin păduri unde: „Din vânăta şi mocirloasa iarbă, /Melci jilavi i se urcă-n barbă”. (De mână cu marele orb)

În Trilogia culturii se consemnează faptul că credinţa nu trebuie concepută ca o dogmă, ci „trebuie să crească în om ca o floare şi să prindă prin puterea ei proprie, ca un descântec”. „Credinţa nu trebuie impusă cu ispita unor străluciri exterioare, sau cu forţa argumentului, nici moşită ca un făt neisprăvit. Ea se naşte de la sine. Destinul ei e de creştere ca a plantei. Sămânţa aruncată nu trebuie desfăcută cu cuţitul ca să încolţească, şi nici conjurată cu silogisme ca să prindă rădăcini” [5, p.195]. Dialogul lui Grigore Vieru cu Dumnezeu are această spontaneitate a manifestării credinţei. „Vieru întreţine, de fapt, după cum s-a remarcat în critică, un monolog în preajma Divinităţii, înălţându-i laude şi rugi, dar şi punându-şi întrebări, sieşi, cu nedumeriri, mirări şi neîmpăcări generate de lumea contemporană. Este, esenţialmente, un referenţial nu atât mistic, religios, ci unul etic, adresat, în revers, sieşi şi lumii, de care Dumnezeu s-a îndepărtat sau – mai exact – ea s-a îndepărtat de Dumnezeu”.

Grigore Vieru şi-a propus în mod programatic să reabiliteze sacrul devenind un important poet religios în linia lui Voiculescu – Ioan Alexandru. Este semnatarul unui grupaj impunător de rugăciuni, colinde, cântece pascale, de poeme pătrunse de o tonalitate litanică, psalmodică generală. Registrul stilistic se schimbă des, impregnându-se şi cu note mesianice sau cu acorduri imnice şi baladeşti, cu pilde morale şi cu mărturisiri cu tentă sentimentală: „În beznă, / Deseori îmi aminteam/ De anii copilăriei prutene./ Doamne,/ Câtă zăpadă curată/ Şi câtă Ţară / În copilăria mea” /. (Ferestrele către Patrie). Poetul se adresează lui Dumnezeu cu rugămintea de a pune lumea în general şi lumea în particular în temeliile ei morale, spirituale şi estetice fireşti: „Trebuie să ieşim curaţi,/ Luminaţi,/ Din sângerosul amurg”. (Ieşind din amurg)

O caracteristică esenţială a po(i)eticii lui Vieru este simplitatea. Teodor Codreanu (unul dintre interpreţii operei lui Grigore Vieru, care a realizat o impunătoare critică a criticii vierene), evidenţiază simplitatea profundă a poeziei vierene. Poetul basarabean are o gândire arhetipală, capacitate de esenţializare în structuri memorabile, o forţă a liricii sale de a se impune aidoma creaţiilor folclorice. Criticul şi istoricul huşean punctează clar că „preaplinul şi farmecul creşterii, neliniştea şi „baladizarea”, „estetica reazămălui”, „principiul matern al universului” şi colaborarea între ele, aproapele şi departele ce descind din principiul matern, copilul ca „homo ludens”, miniaturalul, cantabilitatea versului vierean – toate acestea sunt desprinse din monografia lui Mihai Cimpoi Întoarcerea la izvoare, spre a fi analizate dintr-o perspectivă actualizată”.

Grigore Vieru este o personalitate puternică (Tudor Nedelcea) şi cel „mai important poet al mamei din literatura universală”, după Alex Ştefănescu. N.Manolescu afirmă că doi poeţi „patronează nostalgia lirică a lui Grigore Vieru: Coşbuc şi Goga; indiscutabil este, însă, faptul că există încă doi „patroni” – Mihai Eminescu şi Lucian Blaga. Adevărata taină care îl apără au fost dintotdeauna pentru poetul basarabean Limba Română (anume cu literă mare) şi opera acestor doi mari creatori: Eminescu, în anii de studenţie, şi apoi Lucian Blaga pe parcursul întregii vieţi. Regăsindu-se în Eminescu şi Blaga, poetul basarabean s-a simţit mai puternic, mai al neamului, al Limbii Române: „poet cu trăsături de efigie română”, precum afirma Marin Sorescu. Grigore Vieru s-a născut în perioada în care Lucian Blaga era ambasador al României Mari şi îşi crease deja în mare parte opera literară. După cum a recunoscut mai târziu el însuşi, Vieru a aflat de marile personalităţi ale literaturii române abia la facultate.

Luminat mistic în chip blagian, Grigore Vieru a creat o „poezie de mici cristale, care reflectă cu toate feţele imagini scumpe”, pline de mister. Metaforele sale sunt pătrunse de o melancolie care e „adevărata zeiţă a aventurilor onirice”. Omul din lirica lui Vieru e urcătorul la cer, către firul de lumină al lui Blaga, e visător, deşi rana îi sângerează, e viguros ca firul de iarbă ce răzbate prin asfalt, e mereu dornic de viaţă. Dacă la Blaga „melancolia este fericirea de a fi trist” (Hugo), la Vieru ea reprezintă liniştea dinainte de furtună. În taina care mă apără se reflectă adâncimea misterului blagian de dincolo, dar şi de aproape. N-are frică şi nu are nevoie de apărare, căci îl apără însuşi Dumnezeu.

Lucian Blaga se creează pe sine prin puterea creatoare, pe când Grigore Vieru se afirmă prin iubire. Doar prins în misterul unei mari iubiri Vieru se vede puternic, împlinit, se recunoaşte în spaţiul prin care a trecut mama. În spiritul lui Lucian Blaga, el ocroteşte „dragostea dintre cuvinte” – sufletul puterii creatoare, în care se unesc conştientul şi inconştientul, se răsfrânge „omenia” şi chipul de icoană al mamei. Grigore Vieru va depista importante „gesturi inaugurate de alţii”, în călătoriile sale între hotarele Patriei: „Condiţia umană solicită diverse proiecţiuni în ideal, iar una dintre aceste proiecţiuni este ficţiunea artistică care se întrupează în basm, epopee, roman etc.” Omenirea nu poate exista fără aceste proiecţiuni artistice, fără această oglindă ideală a activităţii ei, precum nu se poate debarasa de instinctul vital, de raţiune şi sentiment. Deoarece există condiţia umană de a simţi şi a gândi, de a visa şi a scruta, de a afirma şi nega, de a concilia şi respinge contradicţiile, de a se supune şi de a se revolta etc., este o stare obiectivă, pe care nicio voinţă nu o poate schimba din temelie şi, cu atât mai mult, anula. Şi chiar dacă unele condiţii istorice schimbă momentan, deviază această stare obiectivă, nu pot împiedica existenţa ei. Raţiunea şi sentimentul sunt veşnicii sateliţi ai omului. Raţiunea sau, mai bine zis, gândirea are o existenţă de milenii sau sute de milenii şi de aceea ea poate fi socotită o facultate eternă şi inerentă omului. Este în întregime sau numai parţial o calitate biologică. Adică, o stare firească. Grigore Vieru îşi însuşeşte şi acest precept blagian, o „serie de categorii abisale inegale care se completează şi se construiesc reciproc”. Opera poetică a lui Grigore Vieru nu e o „pădure luxuriantă în care nimeni nu tăiase cărare”, precum zicea Blaga. Unii exegeţi din întreg spaţiul românesc au vorbit despre impactul poeticii lui Lucian Blaga asupra operei lui Grigore Vieru. Fie şi în chip sumar, relevând o „conştiinţă de tradiţie”. La Eminescu poetul basarabean admiră melodicitatea versului, iar la Lucian Blaga – forţa expresivă, densitatea filosofică a maximelor. Grigore Vieru nu a căutat să înfiltreze în lirica sa anumite percepte filosofice, dând expresie mai degrabă sentimentului tragic al unei fiinţe îndepărtate de limba sa maternă, de valorile culturale care ne asigură identitatea, de adevărul istoric. Expresionismul blagian l-a marcat pe Grigore Vieru, asupra căruia s-a exercitat „teroarea pe care continuă să o exercite istoria asupra românilor basarabeni” (Mihai Cimpoi). De aceea, se întoarce la izvoare, caută un reazem în maternitate, în iubire, în copilărie, în sacru, în dialogul cu Dumnezeu, în tot ce este statornic, neschimbător: „Toate se schimbă în viaţă/ Numai izvorul nu” (zicea Blaga).. Dreptul de a fi lider de generaţie este justificat de calitatea fundamentală de a fi „printre cei ce gândesc frumos”.

Aducând laudă somnului, Lucian Blaga, plin de vise, de taine şi mister, stă sub cer şi caută să comunice cu cititorul prin metafora revelatoare: „Peste-aceleaşi arătări şi-aceleaşi case/ Clopot de sear-aud. Şi stau în cruce/ Cu o zi sub cer pierdută. (Asfinţit) [13, p.7]. Dimpotrivă, Grigore Vieru vrea să-şi mute în cer Biserica: „Trebuie din iarmaroc/ Să mutăm în cer/ Biserica noastră.” (Ieşind din amurg). În cerul lui Lucian Blaga timpul se pierde, cerul lui Grigore Vieru e unicul loc în care-şi găseşte salvarea sufletul vierean prin rugăciune.

Există, probabil, „nu atât poeţi, cât Poezia închisă în ea însăşi, ca o cetate a spiritului, ca o piramidă platoniciană, construită după legi numai de ea ştiute, ca elementele lui Euclid concepute în spiritul unei logici severe” (Acum şi în veac). În văzduhul de taină a lui Grigore Vieru „Râul se varsă în mare, /Lumina în ochii mamei. /Te iai după râu /Când marea o cauţi. /Şi după lumină /Când nu o găseşti /Pre mama. /O, tu care eşti/ Numai dor,/ Numai Luceafăr, /Văzduh de taină, Mihai!” (Văzduh de taină). Lucian Blaga invocă lumina din lumină: „În mijlocul dimineţii stă taurul neînjugat./ Stăpâneşte un câmp. Luceşte ca o castană/ Proaspăt cojită. /Printre coarnele lui soarele vine în sat. /Lângă apă lină stă în puterea zorilor taurul / Nemişcat. Înălţat şi frumos./ E ca Isus Christos: /Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat.”

„…Poezia e rostire de zeu, poezia e însuşi Absolutul…” afirmă exegeţii. Pentru cei doi poeţi, spaţiul mioritic e protejat de demnitate şi dragostea de plai. Ambii fiind ctitori de cetăţi înălţate în sufletul acestui spaţiu mioritic. Poetul de la Lancrăm creează Poezia ca o „cetate a spiritului” – sub semnul deschiderii fiinţei spre „departele” cosmic, spre ceea ce o înconjoară, deschidere însoţită de mirare şi de dorinţa de a cunoaşte misterul existenţei. El aparţine genealogic poporului românesc, care s-a „născut în momentul când spaţiul-matrice a prins forme în sufletul său”, spaţiul-matrice sau orizontul inconştient specific, care alături de alţi factori a avut darul să determine stilul interior al vieţii sale sufleteşti. Poetul basarabean va răspunde astfel îndemnului blagian: „Învredniceşte-ne, Doamne/ Să ne păzim pre noi / Pe calea credinţei, / A slavei tale / Şi-a mântuirii./ Cu duh stăpânitor/ Scoate Ţara / Din înstrăinarea Ţării / Căci nu mai sunt atâţia români / Cât pământ minunat avem!/ Şi binecuvântează pacea! / Pacea care-a deprins / Limba războinicilor cruzi. /Amin!”/ (Lumina vine din cer).

Sursa de inspiraţie a celor doi poeţi „e acelaşi peisaj iniţial, asupra căruia se revarsă, ca un conţinut într-o formă, un anume sentiment omenesc al fatumului”. Peisajul, în acest din urmă înţeles, e integrat într-un angrenaj sufletesc. „Peisajul devine receptacolul unei plenitudini sufleteşti; se întrupează în el un sentiment al destinului ca vântul în pânzele unei corăbii. Peisajul, în acest din urmă înţeles, e al doilea obraz al omului” (Trilogia culturii). Lucian Blaga admiră peisajele multor ţări europene, redescoperă peisajele sufleteşti în volumele editate în timpul activităţii diplomatice, în Lauda somnului, bunăoară: Peste-aceleaşi arătări şi-aceleaşi case/ Clopot de sear-aud. Şi stau în cruce / Cu o zi sub cer pierdută. / Prin ani subt poduri se depărtează / Ce focuri vechi? Ce nouă plută? / Printre ziduri ceasul umbrelor mă-ncearcă. / Se desface – care poartă? / Se deschide – care uşă? / Ies vârstele şi-mi pun pe cap / Aureolă de cenuşă. / Întârziind subt vremi schimbate, /Îmi taie drumul – care prieten? / Îmi taie pasul – ce vrăjmaş? / Ah, pasărea Phoenix ca altădată / Nu mai zboară peste oraş./ (Asfinţit)

În timp ce graiul românesc a putut să evolueze şi să îndure mutaţii, „ peisajul geografic chiar a putut să fie inconstant; ceea ce s-a păstrat, cu statornicie de cleştar, a fost, dincolo de grai şi de peisaj, spaţiul-matrice.” Şi poetul cu „un înconjur” revine la „plai”. „Căci orizontul spaţial inconştient a dat românului, oriunde s-ar fi găsit, nostalgia plaiului”  La Lucian Blaga această „nostalgie neînduplecată” a purtat în vârsta de mijloc pe ciobanul valah pe toate coamele Carpaţilor, de la apa Dunării până în Maramureş, de aici mai departe până-n Moravia, sau invers; şi tot aşa pe toate plaiurile iugoslave şi până-n Panonia, adică pretutindeni în limitele unui vast teritoriu, unde peisajul satisfăcea apetitul unui orizont inconştient. „În veacurile crepusculare, în tot timpul lungului preludiu al formaţiunilor etnice actuale, atunci când românul nu avea niciun fel de patrie, plaiul, sfântul plai, sancţionat de un anume sentiment al destinului, îi ţinea loc de patrie” (Trilogia culturii). Acest „sfânt plai” îl inspiră şi pe Grigore Vieru, în mai multe poeme pentru cei mici, în care copilul este învăţat să-şi preţuiască mama, plaiul şi graiul şi în poemele pentru adulţi, precum e poemul dedicat lui Emil Loteanu: „Tineri eram / Şi iubeam poienile roşii, / Poamele păduratice, brazii / Carpaţilor, pe care-i / Vedeam în vis. / Aveam fiecare / Cărarea lui, / La capătul căreia / Ardea câte-o candelă. / Ne povesteai, în seri, / Limba Română. / Alt aer, alt cer, alte /Stele / Deasupra Ei străluceau./ Eram copii de ţărani./ (Candela)

Oricât de mult s-ar îndepărta Grigore Vieru de copilărie, el păstrează în suflet o mare durere de care ar dori peste ani să scape. Dacă Vieru ar vrea să redevină „copil pentru a regăsi în sufletul” său „încrederea în oameni”, Lucian Blaga coboară în lumea inconştientului conştient, unde „Din când în când câte-o lacrim-apare/ Şi fără durere se-ngroaşă pe geană./ Hrănim cu ea/ Nu ştim ce firavă stea.” (La curţile dorului)

Grigore Vieru şi generaţia dintre secole „reabilitează sacrul” în care văd o posibilitate de salvare a fiinţei naţionale: „Va fi pe Terra cea bătrână/ Amirosind a flori de tei,/ Va merge Dumnezeu de mână,/ De Paşte, cu românii mei./ Şi flori, spre noi, de miere grele/ Cu El odată vor rosti:/ „Voi, dacă vreţi, plecaţi pe stele./ Iar noi mai rămânem aici”/ . „Dumnezeu de mână… cu românii mei” - astfel vede poetul de la Pererâta tot neamul românesc, salvat sau îndrumat de puterea divină. Nostalgia României Mari a avut pentru poeţii cercetaţi o dimensiune transcendentă, manifestându-se spontan şi ingenuu la Grigore Vieru: „Apropiatu-m-am de cântec, / Fiind Ţara departe şi alt / Sprijin, alt reazem /Neavând.” (Crucea)

Modelul Blaga este urmat, indiscutabil, de Grigore Vieru şi în aforismele sale, adunate sub genericul Mişcarea în infinit. Pentru Blaga, „literatura aforistică e sarea gândirii”, aforismul trebuie să exprime un gând într-o formă perfectă, o concentrare de sens care să amintească de greutatea lumii adunată într-un simplu grăunte de metal nobil”, să surprindă ceva „canonic, încheiat, ca Biblia”. Criticul Mihai Cimpoi surprinde o afinitate electivă cu Blaga, care spune (În simţurile originale) că „Viaţa a privit şi a văzut lumea din preajma ei – întâia oară – printr-o rană”; în aforismul lui Vieru „Sufletul rănit naşte mârâit”. Formulele aforistice ale poetului basarabean sunt expresii ale experienţei dramatice de viaţă, profesiuni de credinţă, arte poetice miniaturale, reflecţii asupra vieţii, lumii şi universului: „Întreaga viaţă ar putea să încapă în palma morţii dacă ar vrea ea s-o desfacă; întreaga moarte ar încăpea în pumnul vieţii dacă ar vrea ea să-l desfacă”; „Oamenii care amar de vreme sunt hrăniţi cu fărâmiturile dreptăţii încep a se mulţumi cu ele, ba chiar le şi sfinţesc la biserică”; „A venit un nou secol care se urinează în spatele caselor noastre. Acelaşi miros urât”; „Lacrimile noastre – atât a mai rămas curat pe apele Prutului”; „Există două feluri de curaj: unul de a face prea multe în viaţă stârnind invidia celorlalţi, altul – de a nu face nimic, stârnind dispreţul public”; „Un gând măreţ poate trăi singur o veşnicie, ca Dumnezeu în Ceruri”

Lucian Blaga nu cunoaşte frică în faţa morţii; nici Grigore Vieru nu se lasă oprit din drumul său spre veşnicie. Crezând, ca şi Blaga, că veşnicia s-a născut la sat, Grigore Vieru a ales pentru un volum al său denumirea „Numele tău”, evident sugerată de poemul dedicat lui Lucian Blaga: „Numele acesta/ are ceva în el/ care sună nespus de frumos -/ e ca şi cum/ boabele copiilor/ care ne seamănă de Sărbători/ s-ar lovi de viori”.

Poeţii români basarabeni au ales modelul liric Blaga „pentru imagistica sa bogată şi pentru marile sale libertăţi de idei şi de formă”. Grigore Vieru a susţinut opinia exegeţilor contemporani de la Bucureşti şi ar fi afirmat precum ambasadorul George Potra: „Nu l-am cunoscut direct pe Lucian Blaga. (…) Eram însă bucuros că într-o etapă de oarecare deschidere i se lăsa lui Lucian Blaga posibilitatea să ajungă din nou la cititorii săi şi noi ne puteam împărtăşi din creaţia lui, fără frica de a fi pedepsiţi pentru accesul nepermis la „literatură subversivă”” .

© Daniel VEREJANU