TIMPUL LUI LUCIAN BLAGA: NEMURIREA

TIMPUL LUI LUCIAN BLAGA: NEMURIREA

 

Din perspectiva creării timpului său, aprobat singur în lumina sa (Poezia), în sens de veşnicie sau de nemurire, Lucian Blaga îşi înfăţişează programul filosofic nu asupra timpului abstract, ci a tuturor dimensiunilor lui: timpul de ieri, timpul de azi, timpul de mâine.

Prins în imaginea mişcătoare a eternităţii (Platon), timpul la care muncea Blaga nu era atât timpul vieţii sale, cât timpul nemuririi sale, durata cărui e măsura talentului şi importanţa mesajului pentru noile generaţii printre care trăieşte deja nu autorul, ci opera sa.

Creatorii de valori, de timp – Eminescu, Blaga, Stănescu… – au oferit unul altuia din trăinicia timpului său: timpul eminescian fiind folosit cu prisosinţă de Blaga, timpul blagian fiind inspirat cu dibăcie de Stănescu, oferind la rându-i timpul său viitorilor creatori spre a nu permite deteriorarea timpului. Oare aceasta nu e o pregătire, anticipare, intenţie a eternităţii? Astfel se creează un suflet colectiv, un neam. Chiar fiind exclus din viaţa publică, Lucian Blaga a conştientizat că există pentru cultura unui neam, intuind clar spaţiul şi timpul ce-l vor avea de parcurs mesajele filosofice şi metaforele sale.

Folosind metafore precum „cascada”, „havuzul”, „fluviul”, filosoful vorbeşte despre timpul în care se simte „respirând, trăind, sperând”. Timpul blagian e „orizontul deschis unor trăiri îndepărtate prin excelenţă spre viitor” (Trilogia culturii). Anume prin acest profil, de „timp-havuz”, sufletul, despre care vorbeşte autorul, îşi are accentul hotărât şi fără ocol pus la dimensiunea viitorului. Şi are „semnificaţia unei necurmate îndepărtări în raport cu un punct iniţial, investit cu accentul maximei valori” de care, nu se poate bucura, în opinia filosofului, nici prezentul şi nici trecutul, deoarece acest fel de timp „e trăit şi înţeles prin sine însuşi”. Şi sufletul care-l trăieşte, va constata că timpul are „darul să înalţe necontenit nivelul existenţei”, fiind creator de valori tot mai înalte. Oare nu despre nemurire vorbea Lucian Blaga? Evoluţionismul şi Hegel apreciind devenirea lumii „ca o trecere de la haos la un cosmos tot mai organizat”, adică văzând-o ca pe o trecere „de la un nivel de echilibru inferior la un nivel de echilibru superior”. Asta ar însemna că lumea e cu atât „mai eterogen organizată în sisteme stabilite şi cumpănite, cu cât e mai avansată în timp” (Trilogia culturii). Cu alte cuvinte, filosoful român constată că timpului i se imprimă virtuţi creatoare.

„Timpul-fluviu” îşi are accentul pe prezentul permanent. „Prezentul de ieri, de azi şi de mâine e privit de fiecare dată ca existând pentru sine, sieşi suficient”, afirmă Lucian Blaga în Trilogia culturii. Altfel zis, timpul acesta e „adunat cu totul în momentul de faţă, dar tot aşa în tot ce a fost sau poate deveni moment de faţă”. Şi nici un „moment nu există numai ca trecere spre celălalt moment, ci e scop în sine şi pentru sine”. Scop în sine şi pentru sine poate fi nemurirea unei personalităţi devenită patrimoniu cultural al unui neam sau însăşi nemurirea acestui neam cu sens de naţiune, de popor.

„Timpului-cascadă”, orizont al „unor trăiri pentru care accentul supremei valori zace pe dimensiunea trecutului”, filosoful îi oferă „semnificaţia unei necurmate îndepărtări în raport cu un punct iniţial, investit cu accentul maximei valori”. În acest zbor scurt şi zadarnic prin viaţă, omului îi e dat să se descopere, să se înţeleagă, să se creeze, şi, pentru cei aleşi, să se întoarcă în cosmos, rămânând prin nemurirea lor, un cântec ce „se pătrunde/de chemări de veci” în patrimoniul neamului unde a văzut lumina zilei.

Acceptând concepţia lui Hegel, după care timpul este mediul care mijloceşte ideii, sau Divinităţii, realizarea dialectică în cadrul istoric, Lucian Blaga afirmă că timpul e „scara suitoare a ideii în întruchipările ei istorice” sau chiar „drumul către sine însăşi al Divinităţii”. Întrucât nici o clipă nu este scop în sine, orice clipă fiind aservită clipei următoare, lirosoful constată că trecutul şi prezentul sunt numai trepte, împlinirea aparţine viitorului. Prin definiţie timpul înseamnă intensificare crescândă, amplificare neîntreruptă de valori. Desigur că acest „timp-havuz” e şi substratul inconştient al tuturor ideilor progresiste (Trilogia culturii).

Semn că Blaga, zămislind Eul puterii creatoare, zămislea timpul viitorului, timpul nemuriri e că nu întâlnim în poemele sale prezenţa disperării (nici în dramaturgie: Zamolxe se bucură de moartea sa, Meşterul Manole o zideşte pe Ana). Eul blagian nu poate fi dezorientat – el se zideşte, se înalţă, se creează cu cele mai puternice calităţi posibile „ceea ce nu poate arde, nu poate fi mistuit, sinele” (I.Popa), sau şi mai clar: conştiinţa de sine a puterii creatoare, a puterii absolute: „În noapte undeva mai e / tot ce a fost şi nu mai e / ce s-a mutat, ce s-a pierdut / din timpul viu, din timpul mut. / (În noapte undeva mai e) Convins că „sfârşit niciodată nu va fi” (Ceas), şi timpul dezmărgineşte pământul, devenind spaţiu, devenind fiinţă, concluzionând: devenind timp viu. Opera lirică şi filosofică a lui Lucian Blaga e cea mai indicată ca producătoare de timp viu.

Preocupat de timpul vieţii sale, şi mai ales de timpul nemuririi sale, lirosoful de la Lancrăm va căuta în eseurile filosofice şi în lirica sa un loc potrivit pentru câteva categorii esenţiale ce ţin nu atât de timp, cât de nesfârşirea timpului: /“Numai în arbori inelele anilor / mereu se lărgesc./ În trupul meu timpul sporeşte subţire / de la o zi mai firav - la alta, subt crugul ceresc”. (Ecce tempus)

În unele exegeze blagiene de până la 1989 s-a vorbit de timp mut, în sensul cel mai simplu, pornind de la tăcerea lui Blaga în primii ani de viaţă. Acum, în mileniul trei, studiind poemul, din care cităm: „Lucian Blaga / În ţara sa e / mut ca o lebădă” – constatăm că acest vers nu e o confesiune despre primii ani de viaţă, acest poem e un strigăt, o mare durere a lirosofului care comunică timpului viitor că filosoful este interzis, că este intimidat moral şi fizic de sistem, că trăieşte un timp mut, el însăşi fiind timpul… Şi mai mult, Blaga se vede pe sine însăşi acel timp fără patrie:

„Timp fără patrie: râu fără ape, /seceta-n albie şi sub pleoape.

Timp fără patrie: inimi învinse, /vârste nerodnice, cugete stinse.

Timp fără patrie: sură poveste, /vuiet de cetină neagră pe creste.

Timp fără patrie: ţarini neîntoarse, /zboruri defuncte şi suflete arse.

Timp fără patrie: stingere-a torţei, /bolta neprietenă, clopot al sorţii.

Timp fără patrie: dragoste-amară, /râuri tânjind după râuri şi ceară.” (Timp fără patrie)

Intuind corect şi dovedindu-şi spiritul vizionar, Lucian Blaga transformă timpul fără patrie în timp transcendental, teleportându-se în alt veac, în care el, esenţa creatoare, ca o „nicovală dobândeşte cu timpul tăria tuturor ciocanelor care au bătut-o” (Aforisme).

Pliat pe nesfârşitul timpului-istorie, pe întinsul timpului-nemurire al veacului următor: „Dintre toate lucrurile, timpul ne dă cel mai mult de cugetat”, constatăm că „Timpul”, elementul de basm al realităţii, după Blaga, e „unul din cele mai mari secrete ale timpului (relativitatea)”, pe care lirosoful l-a „aflat din poveşti mai înainte de al afla de la Einstein”.

Timpul nesfârşit, dimensiunea logică ce poate fi nemurirea sau eternitatea însăşi, această “imensă lume”, cu toate câte s-au petrecut în timpul unei vieţi “cu toamna şi cu seara ei”, despre care relatează poetul, constatăm că e însăşi viaţa cu trecutul, cu prezentul şi cu viitorul său “altoită pe fiinţa mea” – acesta e timpul lui Lucian Blaga. Apreciind ,,dimensiunea spirituală” a puterii creatoare ca putere absolută, Lucian Blaga a depistat şi dimensiunea de timp, şi dimensiunea de spaţiu metaforic, şi dimensiunea de comunicare dintre conştient şi inconştient, şi dimensiunea clipei eterne pentru comoditatea şi necesitatea dimensiunii transcendenței spintecând ,,nemărginirea”, întrucât „centrul universului este in fiecare Eu” (I.Popa)

„Ne vedem contemporani ai celor din viitor”, prorocea tânărul filosof, „în permanent dialog cu epoca şi cu spiritul timpului său”, Lucian Blaga a pornit să se creeze ca putere creatoare de la primele poeme şi tablete filosofice, apoi articole şi eseuri, până la trilogiile sale. Neglijenţa explicabilă de care a dat dovadă „timpul-fluviu” faţă de un mare Om de cultură, om de stat, diplomat, filosof, poet, publicist, Ambasador al României Mari, ne justifică pe noi să afirmăm adevărul că ne vedem contemporani cu Lucian Blaga, şi nu doar pentru că avem trecuturi de dezgropat, ci pentru a ne vedea contemporani ai celor din viitor.

A avea încredere în Timp e cea mai „misterioasă prelungire a fiinţei noastre (Răbdare, din „Elanul insulei”). Aceste „perspective posibile” ale Timpului blagian e acea suferinţă binefăcătoare prin care a trecut Lucian Blaga, în drumul său spre alt secol, spre nemurire.

                                                                                                                             ©  Daniel VEREJANU