Grigore Vieru și Lucian Blaga

 

GRIGORE VIERU ŞI LUCIAN BLAGA: 

PO(I)ETICA DORULUI, SACRULUI, ABISALULUI

.

GRIGORE VIERU AND LUCIAN BLAGA: THE POETIC OF LONGING, SACRED, ABYSSAL

The author achieves a comparison between the poetry and poetic art of Lucian Blaga, as well as in the case of Grigore Vieru. It is pointed out some similarities regarding the theme and motive, like destiny, „perpetuity that was born in the village”, love as complex state (longing), dialogue with God, the spring and the dwell, the dream and the sleep, the light and the dark. The influence of Blaga is analyzed at stylistic as well as at the visionary levels. Grigore Vieru descends in the underground area of the human spirit, giving an expression to the abyssal, a term on which Blaga meditates in his philosophical masterpiece (especially in The Trilogy of culture). The author sees a deep impression of the Blaga model on Grigore Vieru’s aphorisms, gathered under the title Motion in infinity. The lyrical and philosophical speech is combined in an organic way, forming the lyrosophy.

Există dovezi incontestabile, constând şi în mărturiile proprii din versuri, aforisme şi interviuri, că Grigore Vieru l-a avut pe Lucian Blaga drept model de mitopo(i)etică axată pe dor, acesta legat indestructibil de spaţiul mioritic ondulat (suiş-coborâş, deal-vale), pe „veşnicia care s-a născut la sat”, pe inconştientul individual şi colectiv, care generează un anumit orizont şi o anumită structură, un „prim fond spiritual” specific românesc, şi pe ceea ce exegeţii au numit, în cazul autorului, lirosofie (discurs liric asociat discursului filosofic). Influenţa lui Blaga se resimte atât la nivel stilistic, cât şi la nivelul viziunii, poetul basarabean meditând asupra „marii treceri”, manifestând un puternic sentiment al destinului, legat de un orizont spaţial cu care poetul se solidarizează, ca şi cu un cadru organic al său, despre care se vorbeşte în subcapitolul Între peisaj şi orizont inconştient al Trilogiei culturii. Aici se vorbeşte şi despre faptul că „doina şi balada românească au rezonanţa specifică a infinitului ondulat”, constituind cadrul inconştient al vieţii şi denumit „spaţiu mioritic”.

Lucian Blaga face o clasificare metaforică a principalelor orizonturi temporale posibile: „timpul-havuz” care specifică un orizont deschis unor trăiri îndreptate spre viitor; „timpul-cascadă” axat pe trăiri cu accentul pus pe dimensiunea trecutului; „timpul-fluviu” care presupune trăirea prezentului. Anume prin asocierea acestor orizonturi temporale se naşte lirosofia: „Oricât de abstractă ar fi o concepţie metafizică, ea e întotdeauna pătrunsă de filoanele lirismului propriu sufletului uman, ca un obraz de zvâcnirile albastre ale vinelor. Lirismul şi spiritul metafizic fiecare cu făgaşurile sale, dar ce împletituri dau câteodată împreună, datorită orizonturilor inconştiente ale sufletului! Ce diferenţe de lirism, de exemplu, între o concepţie metafizică în perspectiva „timpului-cascadă” şi o concepţie metafizică în perspectiva „timpului-havuz”! Ce latentă, tulbure, subterană melancolie în una; ce expresii, posibile, de încredere şi de bucurie, ca sămânţă de lumină în cealaltă” (Trilogia culturii).

Grigore Vieru ne oferă modele de astfel de „împletituri” organice ale fluxului liric melancolic cu un latent fior metafizic, generat, ca în poemul Cu viaţa, cu dorul, în care sugerează amestecul trăirilor sale datorat impactului cu viaţa, cu moartea, cu dorul şi iubirea, cu cântul, care rosteşte fiinţa: „M-am amestecat cu viaţa / Ca noaptea cu dimineaţa. /M-am amestecat cu cântul / Ca mormântul cu pământul. / M-am amestecat cu tine /Ca ce-aşteaptă cu ce vine”. (Cu viaţa, cu dorul). Poemul se axează structural pe întretăierea celor trei dimensiuni temporale denumite de Blaga „timpul-havuz”, „timpul-cascadă” şi „timpul-fluviu”, distihul final semnificând anume o trăire intensă în cadrul prezentului care conjugă trecutul şi viitorul: iubirea din clipa de faţă invocând amestecul a ceea „ce aşteaptă” cu „ce vine”.

Ca şi Blaga, Vieru „se adresează întregii personalităţi umane”, prin faptul că dă expresie unui destin colectiv situat într-un orizont spaţial mioritic. Academicianul Mihai Cimpoi afirma (în Taina care mă apără), că „Vieru este mai mult decât un poet, el este un destin”, el având de partea sa „autoritatea timpului”, dacă e să-l parafrazăm pe patriarhul Nikifor al Constantinopolului. Or, a fi de aceeaşi vârstă cu oricare nouă generaţie înseamnă a „trăi cu credinţa neamului tău, a înflori cu această credinţă" (Adv. Epiph. la I Pitra, Spicil. Solesmense, P. G. 100, t. IV, 313-314). Întruparea logosului Dumnezeiesc în metafore moderne îl ajută pe om să simtă necesitatea receptării mesajului proaspăt, nou, cu atât mai mult cu cât imaginea atinge inima înainte de a atinge inteligenţa (Michel Quenot). În aceasta constă esenţa puterii creatoare, despre care vorbea Lucian Blaga

Vieru îşi formula în mod limpede programul său de Poet al Cetăţii: „Or, tocmai Limba şi religia au ţinut vie fiinţa noastră naţională de-a lungul veacurilor. Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie. Ştiu că Limba Română nu este la noi altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele Shakespeare zicea: „Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele”. (Testamentele publicate în volumul Taina care mă apără) 

După 1989 atât în România, cât şi în Republica Moldova s-a simţit „nevoia omului de instruire prin imagine”, nevoia de acea „Fereastră spre Absolut”, la care se referea Michel Quenot, specificând: „Iubirea pentru frumuseţe ne satisface şi ne umple de bucurie… Trebuie să coborâm în liniştea şi singurătatea propriei inimi, pentru a asculta vibrând inima lumii transfigurată”. Păstrând proporţiile, putem spune că anume astfel au procedat, fiecare cu mijloacele de care a dispus, Lucian Blaga şi Grigore Vieru. Opera celor doi poeţi trebuie privită prin grila dexterităţii de însuşire, înţelegere şi utilizare corectă a conceptelor şi a noţiunilor în cadrul spaţio-temporal cultural actual (european şi global), al dexterităţii de identificare şi acceptare a diversităţii şi multiculturalităţii, despre care se vorbeşte astăzi. În acest context de idei, anume Lucian Blaga cu firul său de lumină, şi anume Grigore Vieru (în spaţiul basarabean) cu firul său de iarbă - într-un cuvânt: cu mioriticul, au descoperit adevărul că anume puterea creatoare este puterea absolută. Grigore Vieru a îmbogăţit prin poemele sale cultura românească din stânga Prutului.

Se afirma în mod obişnuit că Gr.Vieru „cultivă un limbaj al simţurilor, al simplităţii concepute ca fir al Ariadnei capabil de a ne redescoperi calea pierdută către strămoşi”. Academicianul Mihai Cimpoi observa la Grigore Vieru un soi de „simplitate ermetică”, obţinută prin explorarea abisalului despre care Lucian Blaga spune că se ascunde în zona subterană a inconştientului. De domeniul abisalului este, bunăoară, „bucuria ne- înţeleasă” cu care eul liric este luminat în timp ce merge cu „spicele albe” ale părului mamei şi iubita care merge cu „spicul fierbinte al lacrimii sale – urmaţi amândoi de moarte” cu spicele roşii în braţe ale sângelui poetului:

„Merg eu dimineaţa, în frunte,/ Cu spicele albe în braţe/ Ale părului mamei./ Mergi tu după mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la preot/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urmă/ Cu spicele roşii în braţe / Ale sângelui meu – / Ea care nimic niciodată / Nu înapoiază./ Şi toţi suntem luminaţi/ De-o bucurie neînţeleasă”. (Ars poetica).

Abisalul are, în concepţia lui Blaga, un caracter subiectiv, individualizat, venind din izvoarele spiritului uman, cu o intensitate exponenţială: „Categoriile abisale sunt factori acuzat subiectivi. Există cu alte cuvinte nu numai un apriori cognitiv, ci şi un apriori abisal-stilistic” [4, p.424]. Lirica lui Grigore Vieru se hrăneşte din aceste izvoare ale spiritului uman, dând expresie „abisal-stilistică” liniştii verbului, vieţii şi dragostei sale, frunzelor iubirii ce cad din ramuri, tainei care îl apără şi sacrului inefabil, veşniciei „tăcute ca laptele mamei”. Însuşi numele lui Blaga are „ceva ameţitor şi adânc: e ca şi cum te-ai uita / în oglinda unei fântâni / prin altă fântână”. Lucian Blaga avea sentimentul că trăieşte într-o lume în care toate făpturile poartă „o semnătură cu cheie pierdută”, o semnătură pe veci pecetluită şi indescifrabilă (poemul Rune). E o semnătură „în chip de rune de veacuri uitate”, care nu se ştie „cine o înseamnă, cine o pune” şi pe care o poartă păsările sub aripi, luna ce-şi ascunde faţa, stanele de piatră, jivinele şi cucuta, „fata de foc” de pe ţărm, crinii subterani ai muntelui şi mumele de sub ceruri: „Rune, pretutindeni rune, / Cine vă-nseamnă, cine vă pune? / Făpturile toate, ştiute şi neştiute, / Poart-o semnătură – cine s-o-nfrunte? / Crinii muntelui – subtlunari – / Şi-o duc neajunsă pe creştet /Subt ceruri mumele-o poartă pe frunte”. (Rune).

Fireşte, din discursul liric al celor doi poeţi nu lipseşte dialogul cu Dumnezeu. La Blaga el ia chipul mai abstract de Marele Anonim (în filosofie) şi de Marele Orb (în lirică), fiind „pierdut” din copilărie şi transfigurat „în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape”. Este creatorul unei lumi străine, care se plimbă printre făpturile acesteia şi prin păduri unde: „Din vânăta şi mocirloasa iarbă, /Melci jilavi i se urcă-n barbă”. (De mână cu marele orb)

În Trilogia culturii se consemnează faptul că credinţa nu trebuie concepută ca o dogmă, ci „trebuie să crească în om ca o floare şi să prindă prin puterea ei proprie, ca un descântec”. „Credinţa nu trebuie impusă cu ispita unor străluciri exterioare, sau cu forţa argumentului, nici moşită ca un făt neisprăvit. Ea se naşte de la sine. Destinul ei e de creştere ca a plantei. Sămânţa aruncată nu trebuie desfăcută cu cuţitul ca să încolţească, şi nici conjurată cu silogisme ca să prindă rădăcini” [5, p.195]. Dialogul lui Grigore Vieru cu Dumnezeu are această spontaneitate a manifestării credinţei. „Vieru întreţine, de fapt, după cum s-a remarcat în critică, un monolog în preajma Divinităţii, înălţându-i laude şi rugi, dar şi punându-şi întrebări, sieşi, cu nedumeriri, mirări şi neîmpăcări generate de lumea contemporană. Este, esenţialmente, un referenţial nu atât mistic, religios, ci unul etic, adresat, în revers, sieşi şi lumii, de care Dumnezeu s-a îndepărtat sau – mai exact – ea s-a îndepărtat de Dumnezeu”.

Grigore Vieru şi-a propus în mod programatic să reabiliteze sacrul devenind un important poet religios în linia lui Voiculescu – Ioan Alexandru. Este semnatarul unui grupaj impunător de rugăciuni, colinde, cântece pascale, de poeme pătrunse de o tonalitate litanică, psalmodică generală. Registrul stilistic se schimbă des, impregnându-se şi cu note mesianice sau cu acorduri imnice şi baladeşti, cu pilde morale şi cu mărturisiri cu tentă sentimentală: „În beznă, / Deseori îmi aminteam/ De anii copilăriei prutene./ Doamne,/ Câtă zăpadă curată/ Şi câtă Ţară / În copilăria mea” /. (Ferestrele către Patrie). Poetul se adresează lui Dumnezeu cu rugămintea de a pune lumea în general şi lumea în particular în temeliile ei morale, spirituale şi estetice fireşti: „Trebuie să ieşim curaţi,/ Luminaţi,/ Din sângerosul amurg”. (Ieşind din amurg)

O caracteristică esenţială a po(i)eticii lui Vieru este simplitatea. Teodor Codreanu (unul dintre interpreţii operei lui Grigore Vieru, care a realizat o impunătoare critică a criticii vierene), evidenţiază simplitatea profundă a poeziei vierene. Poetul basarabean are o gândire arhetipală, capacitate de esenţializare în structuri memorabile, o forţă a liricii sale de a se impune aidoma creaţiilor folclorice. Criticul şi istoricul huşean punctează clar că „preaplinul şi farmecul creşterii, neliniştea şi „baladizarea”, „estetica reazămălui”, „principiul matern al universului” şi colaborarea între ele, aproapele şi departele ce descind din principiul matern, copilul ca „homo ludens”, miniaturalul, cantabilitatea versului vierean – toate acestea sunt desprinse din monografia lui Mihai Cimpoi Întoarcerea la izvoare, spre a fi analizate dintr-o perspectivă actualizată”.

Grigore Vieru este o personalitate puternică (Tudor Nedelcea) şi cel „mai important poet al mamei din literatura universală”, după Alex Ştefănescu. N.Manolescu afirmă că doi poeţi „patronează nostalgia lirică a lui Grigore Vieru: Coşbuc şi Goga; indiscutabil este, însă, faptul că există încă doi „patroni” – Mihai Eminescu şi Lucian Blaga. Adevărata taină care îl apără au fost dintotdeauna pentru poetul basarabean Limba Română (anume cu literă mare) şi opera acestor doi mari creatori: Eminescu, în anii de studenţie, şi apoi Lucian Blaga pe parcursul întregii vieţi. Regăsindu-se în Eminescu şi Blaga, poetul basarabean s-a simţit mai puternic, mai al neamului, al Limbii Române: „poet cu trăsături de efigie română”, precum afirma Marin Sorescu. Grigore Vieru s-a născut în perioada în care Lucian Blaga era ambasador al României Mari şi îşi crease deja în mare parte opera literară. După cum a recunoscut mai târziu el însuşi, Vieru a aflat de marile personalităţi ale literaturii române abia la facultate.

Luminat mistic în chip blagian, Grigore Vieru a creat o „poezie de mici cristale, care reflectă cu toate feţele imagini scumpe”, pline de mister. Metaforele sale sunt pătrunse de o melancolie care e „adevărata zeiţă a aventurilor onirice”. Omul din lirica lui Vieru e urcătorul la cer, către firul de lumină al lui Blaga, e visător, deşi rana îi sângerează, e viguros ca firul de iarbă ce răzbate prin asfalt, e mereu dornic de viaţă. Dacă la Blaga „melancolia este fericirea de a fi trist” (Hugo), la Vieru ea reprezintă liniştea dinainte de furtună. În taina care mă apără se reflectă adâncimea misterului blagian de dincolo, dar şi de aproape. N-are frică şi nu are nevoie de apărare, căci îl apără însuşi Dumnezeu.

Lucian Blaga se creează pe sine prin puterea creatoare, pe când Grigore Vieru se afirmă prin iubire. Doar prins în misterul unei mari iubiri Vieru se vede puternic, împlinit, se recunoaşte în spaţiul prin care a trecut mama. În spiritul lui Lucian Blaga, el ocroteşte „dragostea dintre cuvinte” – sufletul puterii creatoare, în care se unesc conştientul şi inconştientul, se răsfrânge „omenia” şi chipul de icoană al mamei. Grigore Vieru va depista importante „gesturi inaugurate de alţii”, în călătoriile sale între hotarele Patriei: „Condiţia umană solicită diverse proiecţiuni în ideal, iar una dintre aceste proiecţiuni este ficţiunea artistică care se întrupează în basm, epopee, roman etc.” Omenirea nu poate exista fără aceste proiecţiuni artistice, fără această oglindă ideală a activităţii ei, precum nu se poate debarasa de instinctul vital, de raţiune şi sentiment. Deoarece există condiţia umană de a simţi şi a gândi, de a visa şi a scruta, de a afirma şi nega, de a concilia şi respinge contradicţiile, de a se supune şi de a se revolta etc., este o stare obiectivă, pe care nicio voinţă nu o poate schimba din temelie şi, cu atât mai mult, anula. Şi chiar dacă unele condiţii istorice schimbă momentan, deviază această stare obiectivă, nu pot împiedica existenţa ei. Raţiunea şi sentimentul sunt veşnicii sateliţi ai omului. Raţiunea sau, mai bine zis, gândirea are o existenţă de milenii sau sute de milenii şi de aceea ea poate fi socotită o facultate eternă şi inerentă omului. Este în întregime sau numai parţial o calitate biologică. Adică, o stare firească. Grigore Vieru îşi însuşeşte şi acest precept blagian, o „serie de categorii abisale inegale care se completează şi se construiesc reciproc”. Opera poetică a lui Grigore Vieru nu e o „pădure luxuriantă în care nimeni nu tăiase cărare”, precum zicea Blaga. Unii exegeţi din întreg spaţiul românesc au vorbit despre impactul poeticii lui Lucian Blaga asupra operei lui Grigore Vieru. Fie şi în chip sumar, relevând o „conştiinţă de tradiţie”. La Eminescu poetul basarabean admiră melodicitatea versului, iar la Lucian Blaga – forţa expresivă, densitatea filosofică a maximelor. Grigore Vieru nu a căutat să înfiltreze în lirica sa anumite percepte filosofice, dând expresie mai degrabă sentimentului tragic al unei fiinţe îndepărtate de limba sa maternă, de valorile culturale care ne asigură identitatea, de adevărul istoric. Expresionismul blagian l-a marcat pe Grigore Vieru, asupra căruia s-a exercitat „teroarea pe care continuă să o exercite istoria asupra românilor basarabeni” (Mihai Cimpoi). De aceea, se întoarce la izvoare, caută un reazem în maternitate, în iubire, în copilărie, în sacru, în dialogul cu Dumnezeu, în tot ce este statornic, neschimbător: „Toate se schimbă în viaţă/ Numai izvorul nu” (zicea Blaga).. Dreptul de a fi lider de generaţie este justificat de calitatea fundamentală de a fi „printre cei ce gândesc frumos”.

Aducând laudă somnului, Lucian Blaga, plin de vise, de taine şi mister, stă sub cer şi caută să comunice cu cititorul prin metafora revelatoare: „Peste-aceleaşi arătări şi-aceleaşi case/ Clopot de sear-aud. Şi stau în cruce/ Cu o zi sub cer pierdută. (Asfinţit) [13, p.7]. Dimpotrivă, Grigore Vieru vrea să-şi mute în cer Biserica: „Trebuie din iarmaroc/ Să mutăm în cer/ Biserica noastră.” (Ieşind din amurg). În cerul lui Lucian Blaga timpul se pierde, cerul lui Grigore Vieru e unicul loc în care-şi găseşte salvarea sufletul vierean prin rugăciune.

Există, probabil, „nu atât poeţi, cât Poezia închisă în ea însăşi, ca o cetate a spiritului, ca o piramidă platoniciană, construită după legi numai de ea ştiute, ca elementele lui Euclid concepute în spiritul unei logici severe” (Acum şi în veac). În văzduhul de taină a lui Grigore Vieru „Râul se varsă în mare, /Lumina în ochii mamei. /Te iai după râu /Când marea o cauţi. /Şi după lumină /Când nu o găseşti /Pre mama. /O, tu care eşti/ Numai dor,/ Numai Luceafăr, /Văzduh de taină, Mihai!” (Văzduh de taină). Lucian Blaga invocă lumina din lumină: „În mijlocul dimineţii stă taurul neînjugat./ Stăpâneşte un câmp. Luceşte ca o castană/ Proaspăt cojită. /Printre coarnele lui soarele vine în sat. /Lângă apă lină stă în puterea zorilor taurul / Nemişcat. Înălţat şi frumos./ E ca Isus Christos: /Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat.”

„…Poezia e rostire de zeu, poezia e însuşi Absolutul…” afirmă exegeţii. Pentru cei doi poeţi, spaţiul mioritic e protejat de demnitate şi dragostea de plai. Ambii fiind ctitori de cetăţi înălţate în sufletul acestui spaţiu mioritic. Poetul de la Lancrăm creează Poezia ca o „cetate a spiritului” – sub semnul deschiderii fiinţei spre „departele” cosmic, spre ceea ce o înconjoară, deschidere însoţită de mirare şi de dorinţa de a cunoaşte misterul existenţei. El aparţine genealogic poporului românesc, care s-a „născut în momentul când spaţiul-matrice a prins forme în sufletul său”, spaţiul-matrice sau orizontul inconştient specific, care alături de alţi factori a avut darul să determine stilul interior al vieţii sale sufleteşti. Poetul basarabean va răspunde astfel îndemnului blagian: „Învredniceşte-ne, Doamne/ Să ne păzim pre noi / Pe calea credinţei, / A slavei tale / Şi-a mântuirii./ Cu duh stăpânitor/ Scoate Ţara / Din înstrăinarea Ţării / Căci nu mai sunt atâţia români / Cât pământ minunat avem!/ Şi binecuvântează pacea! / Pacea care-a deprins / Limba războinicilor cruzi. /Amin!”/ (Lumina vine din cer).

Sursa de inspiraţie a celor doi poeţi „e acelaşi peisaj iniţial, asupra căruia se revarsă, ca un conţinut într-o formă, un anume sentiment omenesc al fatumului”. Peisajul, în acest din urmă înţeles, e integrat într-un angrenaj sufletesc. „Peisajul devine receptacolul unei plenitudini sufleteşti; se întrupează în el un sentiment al destinului ca vântul în pânzele unei corăbii. Peisajul, în acest din urmă înţeles, e al doilea obraz al omului” (Trilogia culturii). Lucian Blaga admiră peisajele multor ţări europene, redescoperă peisajele sufleteşti în volumele editate în timpul activităţii diplomatice, în Lauda somnului, bunăoară: Peste-aceleaşi arătări şi-aceleaşi case/ Clopot de sear-aud. Şi stau în cruce / Cu o zi sub cer pierdută. / Prin ani subt poduri se depărtează / Ce focuri vechi? Ce nouă plută? / Printre ziduri ceasul umbrelor mă-ncearcă. / Se desface – care poartă? / Se deschide – care uşă? / Ies vârstele şi-mi pun pe cap / Aureolă de cenuşă. / Întârziind subt vremi schimbate, /Îmi taie drumul – care prieten? / Îmi taie pasul – ce vrăjmaş? / Ah, pasărea Phoenix ca altădată / Nu mai zboară peste oraş./ (Asfinţit)

În timp ce graiul românesc a putut să evolueze şi să îndure mutaţii, „ peisajul geografic chiar a putut să fie inconstant; ceea ce s-a păstrat, cu statornicie de cleştar, a fost, dincolo de grai şi de peisaj, spaţiul-matrice.” Şi poetul cu „un înconjur” revine la „plai”. „Căci orizontul spaţial inconştient a dat românului, oriunde s-ar fi găsit, nostalgia plaiului”  La Lucian Blaga această „nostalgie neînduplecată” a purtat în vârsta de mijloc pe ciobanul valah pe toate coamele Carpaţilor, de la apa Dunării până în Maramureş, de aici mai departe până-n Moravia, sau invers; şi tot aşa pe toate plaiurile iugoslave şi până-n Panonia, adică pretutindeni în limitele unui vast teritoriu, unde peisajul satisfăcea apetitul unui orizont inconştient. „În veacurile crepusculare, în tot timpul lungului preludiu al formaţiunilor etnice actuale, atunci când românul nu avea niciun fel de patrie, plaiul, sfântul plai, sancţionat de un anume sentiment al destinului, îi ţinea loc de patrie” (Trilogia culturii). Acest „sfânt plai” îl inspiră şi pe Grigore Vieru, în mai multe poeme pentru cei mici, în care copilul este învăţat să-şi preţuiască mama, plaiul şi graiul şi în poemele pentru adulţi, precum e poemul dedicat lui Emil Loteanu: „Tineri eram / Şi iubeam poienile roşii, / Poamele păduratice, brazii / Carpaţilor, pe care-i / Vedeam în vis. / Aveam fiecare / Cărarea lui, / La capătul căreia / Ardea câte-o candelă. / Ne povesteai, în seri, / Limba Română. / Alt aer, alt cer, alte /Stele / Deasupra Ei străluceau./ Eram copii de ţărani./ (Candela)

Oricât de mult s-ar îndepărta Grigore Vieru de copilărie, el păstrează în suflet o mare durere de care ar dori peste ani să scape. Dacă Vieru ar vrea să redevină „copil pentru a regăsi în sufletul” său „încrederea în oameni”, Lucian Blaga coboară în lumea inconştientului conştient, unde „Din când în când câte-o lacrim-apare/ Şi fără durere se-ngroaşă pe geană./ Hrănim cu ea/ Nu ştim ce firavă stea.” (La curţile dorului)

Grigore Vieru şi generaţia dintre secole „reabilitează sacrul” în care văd o posibilitate de salvare a fiinţei naţionale: „Va fi pe Terra cea bătrână/ Amirosind a flori de tei,/ Va merge Dumnezeu de mână,/ De Paşte, cu românii mei./ Şi flori, spre noi, de miere grele/ Cu El odată vor rosti:/ „Voi, dacă vreţi, plecaţi pe stele./ Iar noi mai rămânem aici”/ . „Dumnezeu de mână… cu românii mei” - astfel vede poetul de la Pererâta tot neamul românesc, salvat sau îndrumat de puterea divină. Nostalgia României Mari a avut pentru poeţii cercetaţi o dimensiune transcendentă, manifestându-se spontan şi ingenuu la Grigore Vieru: „Apropiatu-m-am de cântec, / Fiind Ţara departe şi alt / Sprijin, alt reazem /Neavând.” (Crucea)

Modelul Blaga este urmat, indiscutabil, de Grigore Vieru şi în aforismele sale, adunate sub genericul Mişcarea în infinit. Pentru Blaga, „literatura aforistică e sarea gândirii”, aforismul trebuie să exprime un gând într-o formă perfectă, o concentrare de sens care să amintească de greutatea lumii adunată într-un simplu grăunte de metal nobil”, să surprindă ceva „canonic, încheiat, ca Biblia”. Criticul Mihai Cimpoi surprinde o afinitate electivă cu Blaga, care spune (În simţurile originale) că „Viaţa a privit şi a văzut lumea din preajma ei – întâia oară – printr-o rană”; în aforismul lui Vieru „Sufletul rănit naşte mârâit”. Formulele aforistice ale poetului basarabean sunt expresii ale experienţei dramatice de viaţă, profesiuni de credinţă, arte poetice miniaturale, reflecţii asupra vieţii, lumii şi universului: „Întreaga viaţă ar putea să încapă în palma morţii dacă ar vrea ea s-o desfacă; întreaga moarte ar încăpea în pumnul vieţii dacă ar vrea ea să-l desfacă”; „Oamenii care amar de vreme sunt hrăniţi cu fărâmiturile dreptăţii încep a se mulţumi cu ele, ba chiar le şi sfinţesc la biserică”; „A venit un nou secol care se urinează în spatele caselor noastre. Acelaşi miros urât”; „Lacrimile noastre – atât a mai rămas curat pe apele Prutului”; „Există două feluri de curaj: unul de a face prea multe în viaţă stârnind invidia celorlalţi, altul – de a nu face nimic, stârnind dispreţul public”; „Un gând măreţ poate trăi singur o veşnicie, ca Dumnezeu în Ceruri”

Lucian Blaga nu cunoaşte frică în faţa morţii; nici Grigore Vieru nu se lasă oprit din drumul său spre veşnicie. Crezând, ca şi Blaga, că veşnicia s-a născut la sat, Grigore Vieru a ales pentru un volum al său denumirea „Numele tău”, evident sugerată de poemul dedicat lui Lucian Blaga: „Numele acesta/ are ceva în el/ care sună nespus de frumos -/ e ca şi cum/ boabele copiilor/ care ne seamănă de Sărbători/ s-ar lovi de viori”.

Poeţii români basarabeni au ales modelul liric Blaga „pentru imagistica sa bogată şi pentru marile sale libertăţi de idei şi de formă”. Grigore Vieru a susţinut opinia exegeţilor contemporani de la Bucureşti şi ar fi afirmat precum ambasadorul George Potra: „Nu l-am cunoscut direct pe Lucian Blaga. (…) Eram însă bucuros că într-o etapă de oarecare deschidere i se lăsa lui Lucian Blaga posibilitatea să ajungă din nou la cititorii săi şi noi ne puteam împărtăşi din creaţia lui, fără frica de a fi pedepsiţi pentru accesul nepermis la „literatură subversivă”” .

© Daniel VEREJANU