Una dintre cărțile dragi

 

Renata Verejanu în viziunea IA

Limba Noastră Română

 Poezii de Renata Verejanu

Să ne unim până răul nu s-a trezit

 

 

Ușa de la intrare e moartă,

Ușa de la ieșire a înviat –

Cu talpa sa, pe propria-mi soartă

Oligarhul politic a urcat.

Și nu pleacă. Nu vă promit

Că ne observă în degradarea-i totală -

În minutul rămas pentru iubit

Naftalina îi cere socoteală…

La naiba! Serile fac gargară cu spirt

Și scuipă totul ce am agonisit de o zi –

Și duhul tupilat și oropsit

La luptă nu se poate trezi.

Ci eu valsez nu-n paharul unui bețiv

Și valuri ridic peste amiază –

Stofa unui substantiv

Propria țară din sărăcie-o salvează.

 

Unica rezervă – e ușa de la ieșire.

(Deși pragu-i destul de înalt, și păzit ) -

Pre limbă română plec în nemurire

Până dușmanii toți nu s-au trezit…

 

 

 

Zorii din pieptu-mi

 

Limbii române

Nu mi-e destinul împodobit cu smalț strălucitor,

Nu mi-e închisă inima în coaja cea de nucă:

În pieptu-mi stau zorii la sfat, picior peste picior,

Şi Soarele în viață mi-e unica poruncă:

(Muncește-n mine duhul, lacrimi trei, de dor)…

Pe albul varului – petala sângelui, roză

Sau vocala limbii române însângertă-ntratât

Că geamul uită de drum, şi se-alege cu scleroză,

Şi vorbele toate mi se opresc în gât…

 

Eu, născută într-o metaforă modernă,

Zilnic îmi sărut cuvintele în frunte:

Să nu se lase impuse, ascunse întro cisternă,

Ci să rămănă, o, Grai Matern, cu sens umplute.

Și alt neam să bea licoarea limbii române,

cu câte o picătură,

Deşi izvorul vieții poate fi și el prădat...

 

Când lumea tristă disiminează ură -

În pieptul meu stau zori de zi la sfat.

 

Daniel Verejanu și Tudor Palladi

 Tudor Palladi

Când zic „Limba Română!…”

Când zic „Limba Română!…”, mă văd răsărind (în locul lor) din pământul ei ca iarba din glie, ca pasărea din cuib, precum cântecul din gură, ca soarele din cer, ca istoria din memorie, precum cuvântul din inimă, ca izvorul din pieptul humei, ca chemarea din verdele frunzei, ca pruncul din lacrima mumei. Când zic „Limba Română!…”, înseamnă că am avut-o, că o am și veșnic o să-mi rămână steaua mea de veghe, și drumurile mele ce de acolo, de la ea vin, de la dânsa pornesc și tot într-acolo, la ea, duc, se întorc ca pasărea măiastră la vatră și la cuib, la pui și la cântec, la nemurire. Când zic „Limba Română!..”, uit de noaptea și de zmeii ei, de vrăjmașii ei dintotdeauna, mă luminez ca mărul autumnal de pe ram, mă-nrourez ca iarba din câmpie vara, mă-nseninez a cântec ca pasărea în zori de ziuă și mă chem pe nume pe mine cel din mine, din eu, să mă văd în oglinda cuvintelor Patriei mele crescută dintr-un bulgăr de aur revărsat de pronia cerească în valul suferințelor și devenirilor noastre.

Când zic „Limba Română!…”, am speranța divină a veciei în mână. Țin străbunii de mână, când zic „Limba Romană!…”. De-ași uita să zic „Limba Română!…”, sângele mi s-ar usca în vână, soare n-ași avea nicio fărâmă preț de-un veac în orice zi din săptămână și-ași rămâne fără Patria străbună… cu singurătatea împreună.

Întâmplarea mi-a dat Limba mea Română să se-ntâmple-n Miorița de la stână. Iar de am o clipă-n cer pe săptămână e că steaua mea nu m-a lăsat din mână. Să ne ținem de izvorul ei cel sfânt, de iubirea ei din cer, de la pământ. Cine zice-n sinea lui „Limba Română!…”, e clădit din armonia cea divină și va crește-n fiecare dimineață ca un cântec ce te-ntoarce iar la viață. Cine zice-n sinea lui „Limba Română!..”, o ajută să devină și-nflorește cu iubirea ce pe toți și pentru dânsa-n veci ne crește.

Când zic în sinea mea „Limba Română!…”, mă transform într-un arbore genealogic și coroana lui se pierde în cer, învăluită de trilul privighetorilor.

Când zic în sinea mea „Limba Română!…”, mă transform într-o câmpie de iarbă verde și deasă în rouă din care soarele își alege pentru colierul său veșnic diamantele ce l-au renăscut din negura nopții spre a ne bucura cu o nouă zi de muncă și de zidire în lumină, în nemurirea limbii – poemului nostru cel mai frumos, cel mai demn și cel mai solemn, cel mai responsabil și veșnic interminabil. Pentru că este din stea, din lumina divină. Pentru că el este soarta noastră a tuturora dintotdeauna și pentru totdeauna. Or, Limba Română este însăși ființa noastră, sufletul nostru, trecutul, prezentul și viitorul nostru, neamul nostru, opera și condiția noastră milenară supremă, libertatea, edenul și visul nostru, eternul, leagănul și timpul nemuririi noastre, rugăciunea și mântuirea noastră milenară civilizatoare. Dumnezeu ne-a dat-o s-o avem și ea ne are întru a o avea și a fi prin ea ca lumina prin stea în viață și în moarte stăpână pe soarte.

Când zic „Limba Română!…”, uit de moarte, de urât, de invidie, de trădare, de minciună. Pentru că Limba Română este Limba Omului, Limba lui Dumnezeu. Când zic „Limba Română !…”, mi-i dor de măicuța devenită pământ, mi-i dor de bunica ce hrănește din adâncuri pământești speranța viitorului din mine ca rădăcina nucului aerul verii.

Când zic „Limba Română…”, o revăd în memorie pe prima mea profesoară de Limba Română, pe toți profesorii mei de Limba Română, care au contribuit, m-au ajutat să văd și să simt, să cuget și să scriu în Limba Română…

Când zic „Limba Română …”, îmi apare în fața ochilor biserica și fețele bisericești ce mi-au fost întotdeauna aproape sufletește, văd aievea răstignirile ce înfrumusețau locul cu aerul lor divin, întărind pentru totdeauna în sufletul meu sentimentul apartenenței universului creștin.

Când zic „Limba Română!…”, mă văd și mă simt, mă făuresc eu însumi pe mine din silabele dorului și ale cântecului nostru. Or, condiția noastră divină este Limba Română – partea și Patria noastră de dor, de viață și de moarte, de durere și de bucurie, de zbor și de cădere, piatra noastră de hotar și de nemărginire, fire din fire și întru fire, lumină din lumină și întru lumină și unica noastră cunună fără de spini pe care o poartă frații români, – semnul nostru de identitate, condiția noastră de libertate și de spiritualitate umană, daco-romană, latină și divină – Limba Română.

Când zic „Limba Română!…”, mă gândesc fără să vreau la soare și la lună, la stele și la om, la străbuni, la demnitatea, la cinstea, la fața acesteia, la memorie și la istorie, la Patrie, la durerea și la suferința, la libertatea, la speranța și la credința umană, la Dumnezeu. Or, Limba Română este memoria, istoria, Patria, durerea, suferința, libertatea, demnitatea și cinstea noastră, fața noastră cea adevărată. Deși ea este cred că Dumnezeul Dumnezeului nostru, iertată să ne fie preamărirea venită din tumultul sentimentului sufletesc și a însuși caracterului omenesc, adică românesc de a fi…

Când zic „Limba Română!…”, citesc cel mai frumos, cel mai senin, cel mai divin poem al ființării noastre scris cu sânge de Marele Poet Anonim, de Făuritorul Mioriței, de Costin și de Ureche, de Varlaam și de Dosoftei, de Cantemir și de Conachi, de C. Negruzzi și de M. Kogălniceanu, de V. Alecsandri și de M. Eminescu, de I. Creangă și de I. L. Caragiale, de I. Slavici și de T. Maiorescu, de Al. Macedonski, de G. Coșbuc și de M. Sadoveanu, de A. Mateevici, de T. Arghezi și de L. Blaga, de V. Voiculescu și de N. Stănescu, de I. Alexandru și de M. Sorescu, de C. Stere și de I. Druță, de P. Zadnipru, de V. Teleucă și de L. Damian, de Gr. Vieru și de I. Vatamanu, de A. Codru, de I. Bolduma și de A. Cibotaru, de P. Cărare și de S. Vangheli și de multe alte generații ce au dat și vor da la nesfârșit nume strălucite de poeți și scriitori, savanți filologi, de cântăreți, creatori și ctitori ai Limbii Române. De aceea ziua cea mai mare din viața mea firește este ziua de 31 august – Ziua Limbii Române!… Deoarece Limba Română este nu numai veșmântul ființei noastre, ci însuși modul nostru de a fi, – o coloană infinită de frumuseți eterne. Ea este soarele simțirii și gândirii noastre, al spiritualității noastre perene, unica și deplina noastră stăpână în întinderea pre nume spațiul românesc.