METAFORA – PATRIMONIU CULTURAL IMATERIAL

 By invoking the subject “Metaphor, immaterial cultural heritage”, the author has find an exceptional writing contribution to the promotion and capitalization of this heritage. Alternatively, the Metaphor is the positive impact of the activity of artistic values creators. Among the Romanian literary personalities, Lucian Blaga was chosen for this research, the poet, philosopher and the ambassador of Great Romania, the writer who was and remain an inspirational source for the future generations. The author of the trilogies who knew to give expression to fundamental metaphors of the thought, especially Love and Light, has concluded that the Romanian language is that profoundness from which the metaphor is born. The lirosoph has spoken about this immaterial cultural heritage in Trilogy of Culture, in the essay Genesis of the metaphor and the meaning of culture. The metaphor, the communication between the conscious and unconscious, has kept the Blaga thinking new over the decades. Although the folklore and people treasure remains a  first experience of understanding the metaphor, the research demonstrates the importance of the value of this immaterial heritage.

În studiul ”Metafora, patrimoniu cultural immaterial”, autorul descoperă o contribuție literară importantă privind promovarea și valorificarea acestui patrimoniu. Metafora este impactul benefic al activității creatorilor de valori artistice. Pentru cercetare a fost aleasă creația lui Lucian Blaga, poetul, filosoful și ambasadorul României Mari, scriitorul care rămâne a fi o sursă de inspirație pentru generațiile viitoare. Autorul trilogiilor care a știut să dea expresie metaforelor fundamentale ale gândului, mai ales al Iubirii și Luminii, a conchis că limba română este acea profunzime din care izvorăște metafora. Lirosoful a vorbit despre acest patrimoniu cultural imaterial în Trilogia culturii, în eseul Geneza metaforei și sensul culturii. Metafora, comunicare dintre conștient și inconștient, a păstrat gândirea blagiană actuală și peste decenii. Deși folclorul și tezaurul popular rămâne o experiență primordială în cunoașterea metaforei, cercetarea demonstrează importanța valorii acestui patrimoniu imaterial.

Invocând tema „Metafora, patrimoniu cultural imaterial”, constatăm existența unei excepționale contribuții scriitoricești la promovarea și valorificarea acestui patrimoniu. Or, Metafora e impactul benefic al activității creatorilor de valori artistice. Autoritățile literare românești care au contribuit la îmbogățirea acestui patrimoniu cultural imaterial constituie nume bine cunoscute ale literaturii clasice și moderne. Pentru studiul nostru l-am ales pe Lucian Blaga, poetul, filosoful și ambasadorul României mari, autorul trilogiilor, scriitorul care a fost și rămâne o sursă de inspirație pentru generațiile care l-au urmat. Grigore Vieru și-a mărturisit deschis acest legământ, numindu-și cartea care l-a consacrat „Numele tău”, după numele poemului dedicat lui Lucian Blaga. Fiind un bun cunoscător al literaturii universale, sesizând apariția unui nou raport artă-scriitor, gânditorul de la Lancrăm constată că anume limba română e acea profunzime din care izvorăște metafora. Limba română are darul de a produce metafore superbe, profunde, filosofice cum rar se găsesc în limbile altor popoare. Sensurile noi pe care le produc cuvintele ce constituie metafora oferă originalitate și viabilitate lucrării artistice. O primă experiență a înțelegerii metaforelor rămâne a fi folclorul, tezaurul popular. Folosind cu pricepere funcția imaginației, creatorii de metafore introduc consumatorii de metafore în acea situație imaginară la care încearcă să-i adapteze. Exegeții unei sau altei opere, căutând calea spre o realitate de profunzime, scot la suprafață sensuri nebănuite, depozitate în memoria colectivă de milenii. După puterea de a pătrunde dif erite straturi, diferite adâncimi și a răsplămădi, răstălmăci un fenomen concret, oferind un chip aparte după haina metaforică, autorului i se atribuie un stil sau altul. Expresionismul, al cărui promotor în literatura română a fost Lucian Blaga, își permite luxul celor mai moderne metafore. Meditațiile lui Lucian Blaga asupra posibilităților noastre de a ne integra în cosmos sunt oferite cititorului altor secole, altor milenii în metafore care au păstrat gândirea blagiană inedită, au ocrotit-o, au ferit-o de toate intrigile timpului. Metaforele blagiene oferite Luminii și Iubirii sunt un tezaur cultural rar. Or, aspirația fundamentală a poetului a fost susținută de iubire. „Iubind, ne-ncredințăm că suntem”, -  afirmă poetul în poemul Psalm, metafora-i devenind proverb, stare de veghe.

În studiul său „Geneza metaforei și sensul culturii” din Trilogia culturii , vorbind despre funcția gnoseologică a metaforei, despre metafore plasticizante și metafore revelatorii, Blaga afirmă: „...Metafora are două izvoare cu totul diferite, care nu îngăduie nici o confuzie. Un izvor este însăși constituția sau structura spirituală a omului, cu acel particular dezacord dintre concret și abstracțiune. Al doilea izvor este un mod de a exista, care caracterizează pe om în toată plenitudinea dimensională a spiritului său, ca „om”; existența întru mister”. Metafora, fiind apreciată drept o dimensiune specială a destinului uman, a fost studiată profund de poetul și filosoful de la Lancrăm. Încercând a face o radiografiere a operei lirice și filosofice blagiene ce ţine de intenţiile autorului de a lărgi semnificaţia metaforicului, ne-am propus actualizarea acestei perceperi. Poetul-diplomat din propria-i experienţă a constatat că anume crearea metaforei, esenţa creaţiei, e comunicarea cea mai productivă dintre conştient şi inconştient sau chiar rezultatul acestei comunicări. Filosofii antici au numit această comunicare inspiraţie. Poeţii contemporani  i-au zis: al cincilea anotimp (Ofranda omeniei. 1979). Căutările noastre au fost determinate de cele mai puternice motive ce conduc la artă şi ştiinţă, care “îl alungă pe omul sensibil din existenţa personală în lumea contemplării obiective şi a înţelegerii. Adevărată revelaţie a cercetării liricii şi filosofiei blagiene ne-a prilejuit-o credinţa în primatul metaforei, generate de comunicarea dintre conştient şi inconştient.

Lucian Blaga dă un sens mai larg conceptului de metaforă. Modelând sufletul cuvintelor din care poetul își creează metaforele, în așa fel încât ele să exprime o „valoare”, creatorul își destăinuie astfel atitudinea „în fața vieții și a lumii” (Pietre pentru templul meu). În opinia filosofului român, acesta e un „factor obligatoriu al activității creatoare”. În timp ce Kant susținea că „natura împrumută articulațiile intelectului uman”,  Lucian Blaga constată că „natura se mai acomodează și după năzuința formativă, ce determină nu numai ideile noastre despre natură, ci și creațiunile artistice, morale, sociale ale conștiinței omenești”. Coborând la rădăcina lucrurilor, dorind să „vadă” „care e sâmburele care supraviețuiește morții lor”, Lucian Blaga a creat cele mai profunde metafore ale luminii și iubirii. „Credința mea o sorb puternică din soare”, zice poetul în poemul „Dar munții – unde-s”. Simțindu-se „un picur de dumnezeire pe pământ”, dezmărginindu-și gândul, poetul admiră izbucnirea luminii vieții: „Focuri ard, albastre ruguri/ Pomii simt dureri de muguri”  (Focuri de primăvară).

De pe poziţiile sale de diplomat, Lucian Blaga poetul îşi propunea să scrie în presa timpului: “Ni-e sufletul spadă/ De foc stinsă-n teacă”… Chiar dacă focul e stins în teacă, sufletul e spadă de foc, chiar de nu taie, nu loveşte, nu e ridicată, ci stă la locul ei, în teacă, spada e spadă, mai ales, de foc:

“Purtăm fără lacrimi /O boală în strune / Şi mergem de-a pururi / Spre soare-apune./

Ni-e sufletul spadă / De foc stinsă-n teacă / Ah iarăşi şi iarăşi / Cuvintele seacă. /

Vânt veşnic răsun / Prin cetini de zadă./ Purces-am în lume / Pe punţi de baladă./

Străbatem amurguri / Cu crini albi în gură./ Închidem în noi un / Sfârşit sub armură./

Purtăm fără lacrimi / O boală în strune / Şi mergem de-a pururi / Spre soare-apune./

Răni ducem – izvoare / Deschise subt haină./ Sporim nesfârşirea / c-un cântec, c-o taină”.

(Cântăreţi bolnavi)

         Metaforele inedite, de o rară prospețime, dau cuvintelor noi sensuri, gândului noi profunzimi, mesajului viabilitate. Și poemului, scris la început de secol XX, actualitate și în secolul XXI. Susținându-și metaforele din opera poetică prin descoperirile sale filosofice  despre metaforă şi locul metaforei în comunicarea dintre conştient şi inconştient, Blaga constată că toate acestea ar fi trebuit să aibă “semnificaţia însoţită de puternice rezonanţe” a unei mirate „treziri”. Posibil că această mirată „trezire” nu a fost deplină, deoarece începuse cel de-al doilea război mondial, apoi veni un regim totalitar care nu avea cum să recunoască faptele lui Lucian Blaga, nu să mai fie capabil de o „trezire” mirată.  „Intru în munte. O poartă de piatră / Încet s-a închis. Gând, vis şi punte mă saltă./ Ce vinete lacuri! Ce vreme înaltă!/ Din ferigă vulpea de aur mă latră./ Jivine mai sfinte-mi ling mâinile: stranii, /Vrăjite, cu ochii întorşi se strecoară./ Cu zumzet prin somnul cristalelor zboară /Albinele morţii, şi anii. Şi anii.”/ - afirmă poetul. (Munte vrăjit)     

Anume în eseul „Geneza metaforei și sensul culturii” (din care cităm în acest studiu), Blaga vorbește despre omul „devenit om” (neapărat subiect creator). Or, Omul, din clipa când i s-a declarat „omenia”, a bănuit cu prisosință că imediatul nu este locul chemării sale. A exista ca om înseamnă din capul locului a găsi o distanță față de imediat prin situarea în mister. Unei asemenea situații îi corespunde un destin înzestrat și însetat de nevoia de a încerca o revelare a misterului. Astfel, prin încercările revelatorii omul devine creator, și anume creator de cultură. Desigur, nu toți oamenii sunt creatori de cultură, ci toți oamenii participă la cultură în măsura omeniei lor, afirmă lirosoful. Or, cultura e împlinirea omului. Ea nu e condiționată numai de geniul și talentul omului, ci de modul de existență, datorită căreia cultura dobândește suprema demnitate.  Apreciindu-i semnificația, deoarece „în om s-a finalizat evoluția” și dincolo de el „nu mai e posibilă o nouă specie biologică, superioară lui”. Prin această constatare, care poate fi și o întrebare, vorbind de „poziția centrală a omului în lume”,  despre omul care într-un fel sau altul ar fi „încoronarea de nedepășit a evoluției”, despre „destinul creator”, - gânditorul român cheamă „eforturile gândirii” ale generațiilor viitoare. Or, preocupările dintotdeauna ale poetului și filosofului Lucian Blaga a fost Omul „înzestrat cu un destin creator de cultură (metaforică și stilistică)”, „destinul creator, cu sacrele sale rădăcini abisale” și o lansare măreață de „intenții revelatorii”. Omul creator se lansează „în existența întru mister și revelare”, plină de primejdii, tulburătoare, dinamică și creatoare.

Rădăcinile blagiene, coborâte în “adânc de tristeţe”, în permanenţă comunică şi ţin strânsă legătura de contact cu “albastru înalt şi spiritual”. Constatăm în opera lui Blaga că cele mai adânci profunzimi le deţine sufletul omenesc ale cărui rădăcini duc în adâncimi a sute şi sute de generaţii, în sufletul comun al generaţiilor. Anume la aceste adâncimi se produce comunicarea dintre conştient şi inconştient, comunicarea metafizică, comunicarea transcedentală. Anume la aceste adâncimi se găsesc cele mai cristaline şi profunde izvoare spirituale – metaforele blagiene. Aici ele se adună spre a se naşte sub “bolta înaltă a transcendentului”. Având rădăcinile coborâte până la aceste izvoare ale memoriei colective, în toată opera blagiană nu vom găsi nici o clipă în care existenţa creatoare să-şi permită o “jertfă de sine”. Existenţa creatoare îşi impune ţelul, îşi trasează calea, îşi caută rădăcinile pentru aşi asigura trăinicia, temeinicia, într-un cuvânt – adâncimile conştiinţei. Apreciindu-le drept demonia rădăcinilor, Lucian Blaga constată: “În comparaţie cu planta, rădăcina are un aspect demonic. Se simte din înfăţişarea ei că ea este eminamente organul efortului. Rădăcina este aceea care luptă cu substanţele, aderând şi eliminând”.

După Lucian Blaga, metaforele sunt chemate să sporească volumul revelației, altfel zis, să încerce o dezvelire a laturii de la sine ascunsă a obiectului dat. Sau și mai mult, metafora este a doua emisferă prin care se rotunjește destinul uman. Metafora „este o dimensiune specială a acestui destin, și ca atare ea solicită toate eforturile contemplative ale antropologiei și ale metafizicii”, - concluzionează poetul filosof. Lucian Blaga face o clasificare metaforică a principalelor orizonturi temporale posibile: „timpul-havuz” care specifică un orizont deschis unor trăiri îndreptate spre viitor; „timpul-cascadă” axat pe trăiri cu accentul pus pe dimensiunea trecutului; „timpul-fluviu” care presupune trăirea prezentului. Sporind „calitatea comunicării, eficiența comunicării” dintre conștient și inconștient,  Metafora - „misterul suprem” al puterii creatoare, îl ajută pe om să simtă necesitatea receptării mesajului proaspăt, nou, cu atât mai mult cu cât „imaginea atinge inima înainte de a atinge inteligenţa”. În aceasta constă esenţa puterii creatoare, despre care vorbea Lucian Blaga. După 1989 atât în România, cât şi în Republica Moldova s-a simţit „nevoia omului de instruire prin imagine”, nevoia de acea „Fereastră spre Absolut”, la care se referea Michel Quenot, specificând: „Iubirea pentru frumuseţe ne satisface şi ne umple de bucurie… Trebuie să coborâm în liniştea şi singurătatea propriei inimi, pentru a asculta vibrând inima lumii transfigurată”. Păstrând proporţiile, putem spune că anume astfel au procedat, fiecare cu mijloacele de care a dispus, Lucian Blaga şi poeții care l-au urmat, mai ales poeții basarabeni ai „generației dintre secole”: Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Anatol Codru și alții. În acest context de idei, anume Lucian Blaga cu firul său de lumină, şi anume Grigore Vieru (în spaţiul basarabean) cu firul său de iarbă − într-un cuvânt: cu mioriticul, au îmbogăţit prin poemele lor cultura românească. Astăzi tot mai des se vorbește de o terapie prin metafore, savanții aducând dovada că aceasta constituie o „cale privilegiată de acces la inconștientul psihic”. Or, metafora stimulează creativitatea, ocolindu-se rezistența conștientă și activându-se un alt tip de căutare internă a soluțiilor proprii. Mai multe cercetări în domeniu aduc dovada că metafora deblochează procese de comunicare și procese lăuntrice

Metafora, fiind, după Tudor Vianu „tropul cu valoarea artistică cea mai înaltă,  ce mijlocește lucrarea cea mai productivă a imaginației”, e cercetată de veacuri. Poet şi filosof al tristeții metafizice, Lucian Blaga, opera cărui e studiată și valorificată de noile generații de exegeți, a ştiut să dea expresie metaforelor fundamentale ale gândirii, în tăcerea căruia „profetismul“ se împacă atât de bine cu fiinţa rostitoare, care, în cazul său, se înalţă până a fi înzestrată cu însăşi puterea creatoare. „Supremul mesaj” pe care Lucian Blaga l-a transmis din perioada interbelică către alte secole, mesaj ce extinde lirosofia sa până la proporţiile unui fenomen Blaga, e de fapt mesajul puterii creatoare către viitor şi către lume. Lumea interioară dominată de puterea creatoare, având permanent nostalgia infinitului, generează lumina. Întreaga sa operă se impune printr-o „liberă rostire poetică”, cu cât mai liberă „cu atât mai deschisă şi mai pregătită este ea pentru neprevăzut”. Povestea acestei puteri a luminii la care munceşte poetul nu caută un loc „undeva jos sau undeva sus”, pentru a slobozi rădăcini şi a fi acea putere pe care autorul şi-o doreşte puternică, dezmărginită, deoarece fundamentul îi este săpat în sufletul şi gândul lui, care atât de insistent a insuflat necesitatea colaborării dintre gând şi suflet: Nu ştiu nici azi pentru ce m-ai trimis în lumină./ Numai ca să umblu printre lucruri/ şi să le fac dreptate spunându-le/ care-i mai adevărat şi care-i mai frumos? (Scrisoare)

 Mesajul de filosofie „poetică„ a lui Lucian Blaga e „un îndemn spre a pătrunde alte și alte niveluri ale adâncimii conceptului „metaforicului”, concept ridicat la o „dimensiune categorială”, cărui gânditorul „îi acordă un loc privilegiat în definirea creației, a „omului de cultură„ și a puterii creatoare ca putere absolută, unica în putere să sesizeze, să pătrundă metafora în clipa comunicării dintre conștient și inconștient”. Or, comunicarea unică, comunicarea dintre conștient și inconștient, este în viziunea lui Lucian Blaga, Metafora. Retras în liniştea nemuririi, poetul și filosoful de la Lancrăm îşi ascultă noile retălmăciri ale metaforelor sale.

Daniel Verejanu