2025 - ANUL „LUCIAN BLAGA” la Ziarul „Copiii Europei”

Urmariți și următoarele numere ale ziarului...

Lucian Blaga - 130 ani de la naștere

 Un blog nou

pentru admiratorii operei lui LUCIAN BLAGA

9 mai 2025 - Lucian Blaga 130 ani de la naștere

Chișinău, Biblioteca „Transilvania”, 

Uniunea Internațională a Oamenilor de Creație

OMUL DEPLIN” al lui LUCIAN BLAGA

 The „Innocent”, „Paradise”, „absolute” Man in Lucian Blaga’s Lyrical and Philosophical Works

Researching the metaphor function, Blaga speaks in his essay „The genesis of the metaphor and the sense of culture” about the man who „became a man”.

 Blaga was always preoccupied of the Man who has a destiny of creating culture (metaphorical and stylistically), with its sacred abyss roots and a great launch of revelation intentions. The true ambassador of united Romania, focused especially into giving greatness to the being, Lucian Blaga became aware of the value of creation moment. The man, existing in the mystery horizon for revelation, it is a creation man, a man of culture. Referring to the creative power which attracted all the other concepts from his philosophical and poetry works, Blaga thinks that we are what we create. The value creator himself represents the creative power. Working on the face of the culture man, after his own face, the lyrical philosopher suggests that each of us can affirm himself as an absolute power. Only when the creation Man discovers that the Divine power it is in us, he discovers the creation power that he has. Only being aware of how much creation power one has, one can surprise himself in a transformation process that leads to absolute power.

Ajungând la comunicarea dintre conștient și inconștient, unde se naște metafora, și creându-și un timp al nemuririi, pornind de la omul „perfect, nevinovat, paradisiac” despre care vorbea Neitzsche în Voința de putere, deschizându-și „ochiul cunoașterii”, precum mărturisește în poemul „Tristețe metafizică”, Lucian Blaga va concepe „un om deplin”. Omul, despre care Poetul scria în poemul „Sat natal” că e „prietenul mic al țărânii din sat” și poartă acum în sine „febra eternității”. Lucian Blaga îşi înfăţişează programul lirosofic nu în temeiul timpului abstract, ci al tuturor dimensiunilor lui: timpul de ieri, timpul de azi, timpul de mâine. Prins în imaginea mişcătoare a eternităţii (după Platon), timpul la care se referea Blaga nu era atât timpul vieţii sale, cât timpul nemuririi sale, durata căruia e măsura talentului şi importanţa mesajului pentru noile generaţii printre care trăieşte deja nu autorul, ci opera sa.

Cercetând funcția gnoseologică a metaforei, în eseul „Geneza metaforei și sensul culturii” (primul eseu din Trilogia culturii, din care vom cita în acest studiu), Blaga vorbește despre omul „devenit om” (neapărat subiect creator), deoarece „în om s-a finalizat evoluția” și dincolo de el „nu mai e posibilă o nouă specie biologică, superioară lui”. Prin această constatare, vorbind de „poziția centrală a omului în lume”, despre omul care într-un fel sau altul ar fi „încoronarea de nedepășit a evoluției”, despre „destinul creator”, – lirosoful invocă „eforturile gândirii” ale generațiilor viitoare. Or, dintotdeauna el a fost preocupat de Omul „înzestrat cu un destin creator de cultură (metaforică și stilistică)”, „cu sacrele sale rădăcini abisale” și o lansare măreață de „intenții revelatorii”. Omul creator se lansează „în existența întru mister și revelare”, plină de primejdii, tulburătoare, dinamică și creatoare. După Blaga, „omul, silit, prin propria sa constituție spirituală, să exprime lumea concretă exclusiv prin abstracțiuni”, prin „redare indirectă, instantanee, a concretului”, creează metafora. Or, „geneza metaforei plasticizante e un moment nonistoric, care ține de geneza constituției spirituale „om” ca atare”, precum afirmă lirosoful în Trilogia Culturii. Metafora plasticizantă „ține definitiv de ordinea structurală a spiritului uman. În acest discurs, smuls din „spiritul modernităţii dramatice”, eul blagian se admiră, se prețuiește, se vrea senin și luminos, conștientizând că Dumnezeul căutat de toți e în fiecare, e în cuvânt, în gând, putând fi chiar în conștiința de sine. Pe cât te crezi Om, pe atâta Îl poți cunoaște pe Dumnezeu… Dimensiunile care conviețuiesc în Lucian Blaga „într-o armonie desăvârşită”, și care sunt rodul opțiunilor sale „poetice şi filosofice”, generează ferma conştiinţă de sine: a puterii creatoare ca putere absolută, și convingerea, tot atât de fermă că prin comunicarea continuă între conştient şi inconştienteste dobândită metafora. Întruparea logosului Dumnezeiesc în metafore moderne îl ajută pe om să simtă necesitatea receptării mesajului proaspăt, nou, cu atât mai mult cu cât imaginea atinge inima înainte de a atinge inteligenţa (Michel Quenot). În aceasta constă esenţa puterii creatoare, despre care vorbea Lucian Blaga. Poetul se adresează lui Dumnezeu cu rugămintea de a pune lumea în general şi lumea în particular în temeliile ei morale, spirituale şi estetice fireşti: „Trebuie să ieşim curaţi, / Luminaţi, / Din sângerosul amurg”, citim în poezia Ieşind din amurg. Făcând o radiografiere a întregii sale vieţi, constatăm că anume activitatea sa din perioada diplomației a cunoscut cele mai înalte aprecieri. În lucrările acestor ani putem atesta lineamentele esențiale ale gândirii blagiene: funcția gneoseologică a metaforei cu tainele paradisiacului și lucifericului, comunicarea dintre conștient și inconștient, considerarea omului de cultură ca adevărata putere creatoare, operarea cu unele concepte precum timpul, misterul, eonul…

Lucian Blaga face o clasificare metaforică a principalelor orizonturi temporale posibile: „timpul-havuz” care specifică un orizont deschis unor trăiri îndreptate spre viitor; „timpul-cascadă” axat pe trăiri cu accentul pus pe dimensiunea trecutului; „timpul-fluviu” care presupune trăirea prezentului. Anume prin asocierea acestor orizonturi temporale se naşte lirosofia: „Oricât de abstractă ar fi o concepţie metafizică, ea e, întotdeauna, pătrunsă de filoanele lirismului propriu sufletului uman, ca un obraz de zvâcnirile albastre ale venelor. Lirismul şi spiritul metafizic fiecare cu făgaşurile sale, dar ce împletituri dau câteodată împreună, datorită orizonturilor inconştiente ale sufletului! Ce diferenţe de lirism, de exemplu, între o concepţie metafizică în perspectiva „timpului-cascadă” şi o concepţie metafizică în perspectiva „timpului-havuz”! Ce latentă, tulbure, subterană melancolie în una; ce expresii, posibile, de încredere şi de bucurie, ca sămânţă de lumină în cealaltă” (Blaga, 2011, p. 85), – exclamă, mirat, lirosoful. După 1989 atât în România, cât şi în Republica Moldova s-a simţit „nevoia omului de instruire prin imagine”, nevoia de acea „Fereastră spre Absolut”, la care se referea Michel Quenot, specificând: „Iubirea pentru frumuseţe ne satisface şi ne umple de bucurie… Trebuie să coborâm în liniştea şi singurătatea propriei inimi, pentru a asculta vibrând inima lumii transfigurată”.

Aflat la nivelul comunicării dintre   conştient   şi   inconştient, când „luna şi alte vreo câteva astre” vor sau speră „în jurul inimilor noastre să se învârtească”, Lucian Blaga rămâne în acest cerc al paradisiacului, lucifericului şi mioriticului pentru a-și revela propria ființă. Or, el, lirosoful, este dator, „cu rostirea esenţială despre Fiinţă, despre marea trecere şi cuvintele înmuiate în substanţa rarifiată şi amară a suferinţei amare se neantizează cu de la sine putere, se autoreduc la necuvinte recăzătoare în tăcerea increatului verbal şi sincronizat perfect cu căderea Fiinţei însăşi în increatul cosmic”, afirmă acad. Mihai Cimpoi în volumul Lucian Blaga – Paradisiacul, Lucifericul, Mioriticul. În starea de „deplină conştiinţă că ne găsim în faţa unor porţi dincolo de care începe mitul”, exteriorizându-și focul sufletului, „incendiat solar şi lunar”, Lucian Blaga îşi anunţă demersul programatic: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii… Versul dat, asupra căruia au stăruit nenumăraţi exegeţi, exprimă doar apropierea „salvării”, dacă e să ne oprim la nişte noţiuni mai vizibile. „Salvarea” adevărată e în destăinuirea proiectului de o viaţă: „Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”… Acesta nu e „prisosul de lumină cu care soarele îşi acoperă petele”, ci „un act de autentică credinţă” cu care „poţi ridica zei din nefiinţă”, constată Lucian Blaga. Acesta e obiectivul strategic al puterii creatoare în calea sa către puterea absolută. „Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare”, – astfel își va formula obiectivul filosofic și liric în Pietre pentru templul meu.

Eugeniu Coșeriu, cel care a contribuit la prima traducere a lucrărilor Orizont şi stil şi Artă şi valoare într-o limbă (italiană) de circulaţie universală, afirma că „la Blaga găsim două motive centrale, în Metafizică și în Teoria cunoașterii, în Estetică și în toată Trilogia valorilor. Întâi – ideea de mister, legată imediat de ideea de orizont al misterului, care este orizontul specific omului; adică absolutul ca mister sau unitatea cosmică – universul – văzută întâi și în mod fundamental ca mister. A doua idee – modul specific de existență al omului: adică omul ca o nouă specie sau un nou regn în univers, diferit de celelalte clase (regnul animal și cel vegetal) și definit de celelalte prin cultură, prin creația culturală; ba, mai mult, omul care are această misiune de a se afirma ca om prin cultură, care este chiar condamnat la cultură pe vecie, adică condamnat să eșueze mereu în toate încercările și să caute mereu alte soluții, să creeze alte lumi”. Eugeniu Coșeriu îl apropie lui Blaga pe Cassirer, „un filosof pe care nu l-am găsit citat în aceste opere”, fiindcă întrebuințează și Blaga o expresie foarte tipică, și anume spune că omul e o „ființă metaforizantă”; știm că și Cassirer spune că omul e o „ființă simbolică”, adică o ființă care simbolizează, care creează această lume a culturii – o lume ce este tocmai o lume simbolică, nu o lume de cunoaștere obiectivă”. Căutând „legătura cu filosofia tradițională” și mai ales „cu estetica contemporană”, Coșeriu constată că „la Blaga e vorba de poziția omului în univers. Aceasta e problema centrală a lui Blaga. Toată filosofia lui Blaga nu este decât o variantă foarte bine caracterizată a filosofiei dintotdeauna, a filosofiei antropologice”, de unde și „determinarea esenței omului” care dă „soluția că omul e caracterizat prin aceea că nu acceptă lumea așa cum i se dă și că își creează propria lui lume”, ce putem numi „caracterul demiurgic al omului”. Îndreptându-şi ochiul filosofic spre interiorul omului, spre substanţa care creează puterea creatoare, Lucian Blaga va constata că însăşi problematica spiritului omenesc devine tot mai adâncă şi mai complexă datorită soluţiilor pe rând absorbite de ea.

Freidrich Nietzsche afirma că cel „care se întrebă în ce fel categoria om ar putea fi înălţată la cel mai înalt nivel de strălucire şi putere, acela va înţelege de îndată că trebuie să se plaseze în afara moralei”. „Cel mai puternic dintre oameni, cel capabil de creaţie, ar trebui să fie şi cel mai rău, în măsura în care impune tuturor oamenilor idealul lui în pofida tuturor idealurilor lor şi-i recreează în imaginea sa”, afirmă lirosoful. Or, Nietzsche lămureşte ce înseamnă acest rău aici: „dur, dureros, constrâns”. Deoarece „oameni ca Napoleon trebuie să apară mereu, întărind credinţa în măreţia individului”, Lucian Blaga este convins că o deosebită importanță are „simţul adevărului”. Atunci când este respinsă moralitatea poruncii „să nu minţi”, trebuie să apară legitimarea în faţa altui for – ca mijloc de conservare a omului, ca „voinţă de putere”, or, „există în acest pesimism încă foarte mult conţinut”, dacă e să-l parafrazăm pe Nietzsche. E metafizica tristeții. Nietzsche îşi dorea să nu se distrugă în ţara sa „noţiunea autentică de filozof”, Blaga oferea în ţara sa nobleţe noţiunii autentice de filozof. Lirosoful se creează sau creează omul creator al unor valori, care se ridică „la nivelul unei gravităţi încă neatinse” (Nietzsche). Demonicul, scrie Lucian Blaga în Zări și etape, „e ieşirea din sine a divinităţii, o evadare a acesteia din ordinea logică şi morală ce şi-a impus-o: de aici puterea irezistibilă ce-l caracterizează, de aici latura pozitivă a manifestărilor sale, care diferă aşa de binefăcător de cele negative ale drăcescului Mefistofel; de aici şi întâmplătorul, capriciosul şi providenţialul în toate izbucnirile demonicului” (Nietzsche).

Adevărat ambasador al României unite, preocupat în mod primordial: „să sporească mai multă fiinţă in fiinţă”, Lucian Blaga a conştientizat nespus de clar valoarea momentului de creaţie. Omul, existând in orizontul misterului şi pentru revelare, e om de creaţie, om de cultură. Adevărul acesta filosoful l-a descoperit în clipa când a aflat calea cea mai scurtă pentru a se apropia de Dumnezeu. „Cunoaşterea individuată tânjește după adevăr”, afirmă în Trilogia cunoaşterii. Dar mai întâi crede că e necesar a se „ajunge la centru, la cunoaşterea de sine”, la răstălmăcirea proprie a sa – lucru pe care pot să-l facă doar marile personalităţi. Revendicându-și „demn caracterul de noutate al lucifericului”, Lucian Blaga „beneficiază de o libertate” hărăzită „de însăși rostirea românească a fiinţei”. Se impune o Noologie Abisală, o inteligenţă a inconştientului, pe care Blaga o consideră partea dominantă (a spiritului, a sufletului?), căci puterea Divină e în noi. Anume în clipa când Omul de creație descoperă acest mister el descoperă şi puterea creatoare pe care o deţine. Doar conștientizând câtă putere creatoare deţii, te poţi surprinde într-un proces de devenire spre puterea absolută. În universul blagian vom descoperi  mănunchiul de stigme şi de motive, pe jumătate tăinuite, pe jumătate revelate, coeficientul prin care un produs al spiritului uman își dobândește demnitatea. Or, dobândindu-și demnitatea supremă la care poate aspira, puterea creatoare îşi devine sieşi înțelegătoare şi apare ca putere metafizică. Contextul cultural şi filosofic european i-a fost foarte prielnic pentru a se crea pe sine. Astfel, se naşte întrebarea: în ce măsură omului „ar putea să-şi fie îndeajuns” să se creeze putere creatoare pentru a se recunoaşte putere absolută?

Referindu-se la puterea creatoare, către care au fost direcţionate toate celelalte concepte potenţate din lucrările filosofice şi opera sa poetică, Blaga afirmă că suntem ceea ce creăm. Or, însuși creatorul de valori reprezintă puterea creatoare. Lirosoful pune în lumină „virtuţile analitice şi sintetice ale spiritului” (am citat din Trilogia culturii), decis să se convingă pe sine însuşi că activitatea culturală e „un mod specific al omului de a fi în Univers”, omul devenind om în momentul în care caută să cunoască Misterul; altfel zis, atunci când creează cultură. Putem spune, aşadar, că şi Lucian Blaga creează cultură pentru a se crea pe sine, ca Om de cultură. Sapă în adâncimi, până a se recunoaşte el însuși ca o adevărată putere creatoare. Fiind considerat model de „energie românească” (precum afirma Vasile Băncilă), lirosoful descoperă adevărul suprem nu în laborator, asemenea unui alchimist, ci în sufletul său, contopit cu cosmosul. Lucian Blaga a zămislit chipul omului de cultură, după chipul şi asemănarea sa, sugerându-ne că fiecare se poate concepe şi se poate afirma pe sine însuși ca o putere absolută. 

         Nimicnicia stă în umbra unei asemenea puteri, chiar dacă o ignoră, o detestă, – nu o poate nimici, din simplul motiv că nu are capacităţi să o perceapă, să o vadă în toată plinătatea şi măreţia ei. 

         Nimeni nu poate considera omul ca mijloc; fiecare om este un scop în sine, afirma Kant într-o formă admirabil de simplă, unul din punctele cardinale ale filosofiei sale fiind conceptul de comunicare, o legătură specială pe care umanitatea o împărtășește.

Asumându-și surprinderea dimensiunii esențiale – profunzimea şi dramatismul condiţiei umane, Lucian Blaga vorbește despre „omul deplin”. Complexitatea ființei umane lirosoful o explorează. Totodată acestea sunt puncte de vedere reducţioniste, limitând la unele aspecte considerate relevante. După Blaga, omul „se simte dator, față de propria sa conștiință, să-și ia singur în stăpânire imperiul, adică să-l reîntemeieze”. În subcapiolul „Singularitatea omului” din „Geneza metaforei și sensul culturii” (Nistor, 2017), lirosoful de la Lancrăm afirmă: „Sub rezerva surprizelor ce le ascunde viitorul, omul ar fi, până la clipa de față, ființa cea mai complex evoluată pe pământ. Că omul ar fi într-un fel sau altul încoronarea de nedepășit a evoluției… Cât de cu totul altfel e omul! Omul e capturat de un destin creator, într-un sens cu totul adevărat, omul e în stare pentru acest destin să renunțe câteodată până la autonimicire, la avantajele echilibrului și la bucuriile securității”. În prefața antologiei „Sistemul filosofic blagian”, în care Eugeniu Nistor a adunat toate Trilogiile lui Blaga, antologatorul conchide: „Manifestare a unui spirit simetric, sistemul de gândire a lui Lucian  Blaga este construit pe relația de apropiere dintre Adevăr și Frumusețe, rotunjind în ansamblul său un mare poem filosofic închinat Omului, unic în univers, care, ca ființă istorică, dornică de cunoaștere și creatoare de cultură, deși a îngenunchiat sub grele și ticăloase deznădejdi, a rămas, prin veacuri, și milenii luminat de (Nistor, 2017)… „stele interzise și fiarelor din peșteri și îngerilor din cer, deopotrivă” (Blaga). 

În concluzie, Lucian Blaga cu cât mai departe pleacă în timp, în veacuri, cu atât mai clar se impune ca Om de cultură (ca poet şi filosof), şi putem da credit acelor exegeți care îl pun pe lirosoful român cu „concepţia sa despre inconştient şi matrice stilistică” alături de Jung, Spengler, Frobenius şi a celor exegeţi care cred că își are locul alături de marii gânditori ai lumii. Or, prin abordarea puterii creatoare, care are o posteritate fecundă, Blaga a impus, prin opera și personalitatea sa, puterea creatoare ca putere absolută.

                                                               ©  Daniel VEREJANU

TIMPUL LUI LUCIAN BLAGA: NEMURIREA

TIMPUL LUI LUCIAN BLAGA: NEMURIREA

 

Din perspectiva creării timpului său, aprobat singur în lumina sa (Poezia), în sens de veşnicie sau de nemurire, Lucian Blaga îşi înfăţişează programul filosofic nu asupra timpului abstract, ci a tuturor dimensiunilor lui: timpul de ieri, timpul de azi, timpul de mâine.

Prins în imaginea mişcătoare a eternităţii (Platon), timpul la care muncea Blaga nu era atât timpul vieţii sale, cât timpul nemuririi sale, durata cărui e măsura talentului şi importanţa mesajului pentru noile generaţii printre care trăieşte deja nu autorul, ci opera sa.

Creatorii de valori, de timp – Eminescu, Blaga, Stănescu… – au oferit unul altuia din trăinicia timpului său: timpul eminescian fiind folosit cu prisosinţă de Blaga, timpul blagian fiind inspirat cu dibăcie de Stănescu, oferind la rându-i timpul său viitorilor creatori spre a nu permite deteriorarea timpului. Oare aceasta nu e o pregătire, anticipare, intenţie a eternităţii? Astfel se creează un suflet colectiv, un neam. Chiar fiind exclus din viaţa publică, Lucian Blaga a conştientizat că există pentru cultura unui neam, intuind clar spaţiul şi timpul ce-l vor avea de parcurs mesajele filosofice şi metaforele sale.

Folosind metafore precum „cascada”, „havuzul”, „fluviul”, filosoful vorbeşte despre timpul în care se simte „respirând, trăind, sperând”. Timpul blagian e „orizontul deschis unor trăiri îndepărtate prin excelenţă spre viitor” (Trilogia culturii). Anume prin acest profil, de „timp-havuz”, sufletul, despre care vorbeşte autorul, îşi are accentul hotărât şi fără ocol pus la dimensiunea viitorului. Şi are „semnificaţia unei necurmate îndepărtări în raport cu un punct iniţial, investit cu accentul maximei valori” de care, nu se poate bucura, în opinia filosofului, nici prezentul şi nici trecutul, deoarece acest fel de timp „e trăit şi înţeles prin sine însuşi”. Şi sufletul care-l trăieşte, va constata că timpul are „darul să înalţe necontenit nivelul existenţei”, fiind creator de valori tot mai înalte. Oare nu despre nemurire vorbea Lucian Blaga? Evoluţionismul şi Hegel apreciind devenirea lumii „ca o trecere de la haos la un cosmos tot mai organizat”, adică văzând-o ca pe o trecere „de la un nivel de echilibru inferior la un nivel de echilibru superior”. Asta ar însemna că lumea e cu atât „mai eterogen organizată în sisteme stabilite şi cumpănite, cu cât e mai avansată în timp” (Trilogia culturii). Cu alte cuvinte, filosoful român constată că timpului i se imprimă virtuţi creatoare.

„Timpul-fluviu” îşi are accentul pe prezentul permanent. „Prezentul de ieri, de azi şi de mâine e privit de fiecare dată ca existând pentru sine, sieşi suficient”, afirmă Lucian Blaga în Trilogia culturii. Altfel zis, timpul acesta e „adunat cu totul în momentul de faţă, dar tot aşa în tot ce a fost sau poate deveni moment de faţă”. Şi nici un „moment nu există numai ca trecere spre celălalt moment, ci e scop în sine şi pentru sine”. Scop în sine şi pentru sine poate fi nemurirea unei personalităţi devenită patrimoniu cultural al unui neam sau însăşi nemurirea acestui neam cu sens de naţiune, de popor.

„Timpului-cascadă”, orizont al „unor trăiri pentru care accentul supremei valori zace pe dimensiunea trecutului”, filosoful îi oferă „semnificaţia unei necurmate îndepărtări în raport cu un punct iniţial, investit cu accentul maximei valori”. În acest zbor scurt şi zadarnic prin viaţă, omului îi e dat să se descopere, să se înţeleagă, să se creeze, şi, pentru cei aleşi, să se întoarcă în cosmos, rămânând prin nemurirea lor, un cântec ce „se pătrunde/de chemări de veci” în patrimoniul neamului unde a văzut lumina zilei.

Acceptând concepţia lui Hegel, după care timpul este mediul care mijloceşte ideii, sau Divinităţii, realizarea dialectică în cadrul istoric, Lucian Blaga afirmă că timpul e „scara suitoare a ideii în întruchipările ei istorice” sau chiar „drumul către sine însăşi al Divinităţii”. Întrucât nici o clipă nu este scop în sine, orice clipă fiind aservită clipei următoare, lirosoful constată că trecutul şi prezentul sunt numai trepte, împlinirea aparţine viitorului. Prin definiţie timpul înseamnă intensificare crescândă, amplificare neîntreruptă de valori. Desigur că acest „timp-havuz” e şi substratul inconştient al tuturor ideilor progresiste (Trilogia culturii).

Semn că Blaga, zămislind Eul puterii creatoare, zămislea timpul viitorului, timpul nemuriri e că nu întâlnim în poemele sale prezenţa disperării (nici în dramaturgie: Zamolxe se bucură de moartea sa, Meşterul Manole o zideşte pe Ana). Eul blagian nu poate fi dezorientat – el se zideşte, se înalţă, se creează cu cele mai puternice calităţi posibile „ceea ce nu poate arde, nu poate fi mistuit, sinele” (I.Popa), sau şi mai clar: conştiinţa de sine a puterii creatoare, a puterii absolute: „În noapte undeva mai e / tot ce a fost şi nu mai e / ce s-a mutat, ce s-a pierdut / din timpul viu, din timpul mut. / (În noapte undeva mai e) Convins că „sfârşit niciodată nu va fi” (Ceas), şi timpul dezmărgineşte pământul, devenind spaţiu, devenind fiinţă, concluzionând: devenind timp viu. Opera lirică şi filosofică a lui Lucian Blaga e cea mai indicată ca producătoare de timp viu.

Preocupat de timpul vieţii sale, şi mai ales de timpul nemuririi sale, lirosoful de la Lancrăm va căuta în eseurile filosofice şi în lirica sa un loc potrivit pentru câteva categorii esenţiale ce ţin nu atât de timp, cât de nesfârşirea timpului: /“Numai în arbori inelele anilor / mereu se lărgesc./ În trupul meu timpul sporeşte subţire / de la o zi mai firav - la alta, subt crugul ceresc”. (Ecce tempus)

În unele exegeze blagiene de până la 1989 s-a vorbit de timp mut, în sensul cel mai simplu, pornind de la tăcerea lui Blaga în primii ani de viaţă. Acum, în mileniul trei, studiind poemul, din care cităm: „Lucian Blaga / În ţara sa e / mut ca o lebădă” – constatăm că acest vers nu e o confesiune despre primii ani de viaţă, acest poem e un strigăt, o mare durere a lirosofului care comunică timpului viitor că filosoful este interzis, că este intimidat moral şi fizic de sistem, că trăieşte un timp mut, el însăşi fiind timpul… Şi mai mult, Blaga se vede pe sine însăşi acel timp fără patrie:

„Timp fără patrie: râu fără ape, /seceta-n albie şi sub pleoape.

Timp fără patrie: inimi învinse, /vârste nerodnice, cugete stinse.

Timp fără patrie: sură poveste, /vuiet de cetină neagră pe creste.

Timp fără patrie: ţarini neîntoarse, /zboruri defuncte şi suflete arse.

Timp fără patrie: stingere-a torţei, /bolta neprietenă, clopot al sorţii.

Timp fără patrie: dragoste-amară, /râuri tânjind după râuri şi ceară.” (Timp fără patrie)

Intuind corect şi dovedindu-şi spiritul vizionar, Lucian Blaga transformă timpul fără patrie în timp transcendental, teleportându-se în alt veac, în care el, esenţa creatoare, ca o „nicovală dobândeşte cu timpul tăria tuturor ciocanelor care au bătut-o” (Aforisme).

Pliat pe nesfârşitul timpului-istorie, pe întinsul timpului-nemurire al veacului următor: „Dintre toate lucrurile, timpul ne dă cel mai mult de cugetat”, constatăm că „Timpul”, elementul de basm al realităţii, după Blaga, e „unul din cele mai mari secrete ale timpului (relativitatea)”, pe care lirosoful l-a „aflat din poveşti mai înainte de al afla de la Einstein”.

Timpul nesfârşit, dimensiunea logică ce poate fi nemurirea sau eternitatea însăşi, această “imensă lume”, cu toate câte s-au petrecut în timpul unei vieţi “cu toamna şi cu seara ei”, despre care relatează poetul, constatăm că e însăşi viaţa cu trecutul, cu prezentul şi cu viitorul său “altoită pe fiinţa mea” – acesta e timpul lui Lucian Blaga. Apreciind ,,dimensiunea spirituală” a puterii creatoare ca putere absolută, Lucian Blaga a depistat şi dimensiunea de timp, şi dimensiunea de spaţiu metaforic, şi dimensiunea de comunicare dintre conştient şi inconştient, şi dimensiunea clipei eterne pentru comoditatea şi necesitatea dimensiunii transcendenței spintecând ,,nemărginirea”, întrucât „centrul universului este in fiecare Eu” (I.Popa)

„Ne vedem contemporani ai celor din viitor”, prorocea tânărul filosof, „în permanent dialog cu epoca şi cu spiritul timpului său”, Lucian Blaga a pornit să se creeze ca putere creatoare de la primele poeme şi tablete filosofice, apoi articole şi eseuri, până la trilogiile sale. Neglijenţa explicabilă de care a dat dovadă „timpul-fluviu” faţă de un mare Om de cultură, om de stat, diplomat, filosof, poet, publicist, Ambasador al României Mari, ne justifică pe noi să afirmăm adevărul că ne vedem contemporani cu Lucian Blaga, şi nu doar pentru că avem trecuturi de dezgropat, ci pentru a ne vedea contemporani ai celor din viitor.

A avea încredere în Timp e cea mai „misterioasă prelungire a fiinţei noastre (Răbdare, din „Elanul insulei”). Aceste „perspective posibile” ale Timpului blagian e acea suferinţă binefăcătoare prin care a trecut Lucian Blaga, în drumul său spre alt secol, spre nemurire.

                                                                                                                             ©  Daniel VEREJANU

Grigore Vieru și Lucian Blaga

 

GRIGORE VIERU ŞI LUCIAN BLAGA: 

PO(I)ETICA DORULUI, SACRULUI, ABISALULUI

.

GRIGORE VIERU AND LUCIAN BLAGA: THE POETIC OF LONGING, SACRED, ABYSSAL

The author achieves a comparison between the poetry and poetic art of Lucian Blaga, as well as in the case of Grigore Vieru. It is pointed out some similarities regarding the theme and motive, like destiny, „perpetuity that was born in the village”, love as complex state (longing), dialogue with God, the spring and the dwell, the dream and the sleep, the light and the dark. The influence of Blaga is analyzed at stylistic as well as at the visionary levels. Grigore Vieru descends in the underground area of the human spirit, giving an expression to the abyssal, a term on which Blaga meditates in his philosophical masterpiece (especially in The Trilogy of culture). The author sees a deep impression of the Blaga model on Grigore Vieru’s aphorisms, gathered under the title Motion in infinity. The lyrical and philosophical speech is combined in an organic way, forming the lyrosophy.

Există dovezi incontestabile, constând şi în mărturiile proprii din versuri, aforisme şi interviuri, că Grigore Vieru l-a avut pe Lucian Blaga drept model de mitopo(i)etică axată pe dor, acesta legat indestructibil de spaţiul mioritic ondulat (suiş-coborâş, deal-vale), pe „veşnicia care s-a născut la sat”, pe inconştientul individual şi colectiv, care generează un anumit orizont şi o anumită structură, un „prim fond spiritual” specific românesc, şi pe ceea ce exegeţii au numit, în cazul autorului, lirosofie (discurs liric asociat discursului filosofic). Influenţa lui Blaga se resimte atât la nivel stilistic, cât şi la nivelul viziunii, poetul basarabean meditând asupra „marii treceri”, manifestând un puternic sentiment al destinului, legat de un orizont spaţial cu care poetul se solidarizează, ca şi cu un cadru organic al său, despre care se vorbeşte în subcapitolul Între peisaj şi orizont inconştient al Trilogiei culturii. Aici se vorbeşte şi despre faptul că „doina şi balada românească au rezonanţa specifică a infinitului ondulat”, constituind cadrul inconştient al vieţii şi denumit „spaţiu mioritic”.

Lucian Blaga face o clasificare metaforică a principalelor orizonturi temporale posibile: „timpul-havuz” care specifică un orizont deschis unor trăiri îndreptate spre viitor; „timpul-cascadă” axat pe trăiri cu accentul pus pe dimensiunea trecutului; „timpul-fluviu” care presupune trăirea prezentului. Anume prin asocierea acestor orizonturi temporale se naşte lirosofia: „Oricât de abstractă ar fi o concepţie metafizică, ea e întotdeauna pătrunsă de filoanele lirismului propriu sufletului uman, ca un obraz de zvâcnirile albastre ale vinelor. Lirismul şi spiritul metafizic fiecare cu făgaşurile sale, dar ce împletituri dau câteodată împreună, datorită orizonturilor inconştiente ale sufletului! Ce diferenţe de lirism, de exemplu, între o concepţie metafizică în perspectiva „timpului-cascadă” şi o concepţie metafizică în perspectiva „timpului-havuz”! Ce latentă, tulbure, subterană melancolie în una; ce expresii, posibile, de încredere şi de bucurie, ca sămânţă de lumină în cealaltă” (Trilogia culturii).

Grigore Vieru ne oferă modele de astfel de „împletituri” organice ale fluxului liric melancolic cu un latent fior metafizic, generat, ca în poemul Cu viaţa, cu dorul, în care sugerează amestecul trăirilor sale datorat impactului cu viaţa, cu moartea, cu dorul şi iubirea, cu cântul, care rosteşte fiinţa: „M-am amestecat cu viaţa / Ca noaptea cu dimineaţa. /M-am amestecat cu cântul / Ca mormântul cu pământul. / M-am amestecat cu tine /Ca ce-aşteaptă cu ce vine”. (Cu viaţa, cu dorul). Poemul se axează structural pe întretăierea celor trei dimensiuni temporale denumite de Blaga „timpul-havuz”, „timpul-cascadă” şi „timpul-fluviu”, distihul final semnificând anume o trăire intensă în cadrul prezentului care conjugă trecutul şi viitorul: iubirea din clipa de faţă invocând amestecul a ceea „ce aşteaptă” cu „ce vine”.

Ca şi Blaga, Vieru „se adresează întregii personalităţi umane”, prin faptul că dă expresie unui destin colectiv situat într-un orizont spaţial mioritic. Academicianul Mihai Cimpoi afirma (în Taina care mă apără), că „Vieru este mai mult decât un poet, el este un destin”, el având de partea sa „autoritatea timpului”, dacă e să-l parafrazăm pe patriarhul Nikifor al Constantinopolului. Or, a fi de aceeaşi vârstă cu oricare nouă generaţie înseamnă a „trăi cu credinţa neamului tău, a înflori cu această credinţă" (Adv. Epiph. la I Pitra, Spicil. Solesmense, P. G. 100, t. IV, 313-314). Întruparea logosului Dumnezeiesc în metafore moderne îl ajută pe om să simtă necesitatea receptării mesajului proaspăt, nou, cu atât mai mult cu cât imaginea atinge inima înainte de a atinge inteligenţa (Michel Quenot). În aceasta constă esenţa puterii creatoare, despre care vorbea Lucian Blaga

Vieru îşi formula în mod limpede programul său de Poet al Cetăţii: „Or, tocmai Limba şi religia au ţinut vie fiinţa noastră naţională de-a lungul veacurilor. Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie. Ştiu că Limba Română nu este la noi altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele Shakespeare zicea: „Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele”. (Testamentele publicate în volumul Taina care mă apără) 

După 1989 atât în România, cât şi în Republica Moldova s-a simţit „nevoia omului de instruire prin imagine”, nevoia de acea „Fereastră spre Absolut”, la care se referea Michel Quenot, specificând: „Iubirea pentru frumuseţe ne satisface şi ne umple de bucurie… Trebuie să coborâm în liniştea şi singurătatea propriei inimi, pentru a asculta vibrând inima lumii transfigurată”. Păstrând proporţiile, putem spune că anume astfel au procedat, fiecare cu mijloacele de care a dispus, Lucian Blaga şi Grigore Vieru. Opera celor doi poeţi trebuie privită prin grila dexterităţii de însuşire, înţelegere şi utilizare corectă a conceptelor şi a noţiunilor în cadrul spaţio-temporal cultural actual (european şi global), al dexterităţii de identificare şi acceptare a diversităţii şi multiculturalităţii, despre care se vorbeşte astăzi. În acest context de idei, anume Lucian Blaga cu firul său de lumină, şi anume Grigore Vieru (în spaţiul basarabean) cu firul său de iarbă - într-un cuvânt: cu mioriticul, au descoperit adevărul că anume puterea creatoare este puterea absolută. Grigore Vieru a îmbogăţit prin poemele sale cultura românească din stânga Prutului.

Se afirma în mod obişnuit că Gr.Vieru „cultivă un limbaj al simţurilor, al simplităţii concepute ca fir al Ariadnei capabil de a ne redescoperi calea pierdută către strămoşi”. Academicianul Mihai Cimpoi observa la Grigore Vieru un soi de „simplitate ermetică”, obţinută prin explorarea abisalului despre care Lucian Blaga spune că se ascunde în zona subterană a inconştientului. De domeniul abisalului este, bunăoară, „bucuria ne- înţeleasă” cu care eul liric este luminat în timp ce merge cu „spicele albe” ale părului mamei şi iubita care merge cu „spicul fierbinte al lacrimii sale – urmaţi amândoi de moarte” cu spicele roşii în braţe ale sângelui poetului:

„Merg eu dimineaţa, în frunte,/ Cu spicele albe în braţe/ Ale părului mamei./ Mergi tu după mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la preot/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urmă/ Cu spicele roşii în braţe / Ale sângelui meu – / Ea care nimic niciodată / Nu înapoiază./ Şi toţi suntem luminaţi/ De-o bucurie neînţeleasă”. (Ars poetica).

Abisalul are, în concepţia lui Blaga, un caracter subiectiv, individualizat, venind din izvoarele spiritului uman, cu o intensitate exponenţială: „Categoriile abisale sunt factori acuzat subiectivi. Există cu alte cuvinte nu numai un apriori cognitiv, ci şi un apriori abisal-stilistic” [4, p.424]. Lirica lui Grigore Vieru se hrăneşte din aceste izvoare ale spiritului uman, dând expresie „abisal-stilistică” liniştii verbului, vieţii şi dragostei sale, frunzelor iubirii ce cad din ramuri, tainei care îl apără şi sacrului inefabil, veşniciei „tăcute ca laptele mamei”. Însuşi numele lui Blaga are „ceva ameţitor şi adânc: e ca şi cum te-ai uita / în oglinda unei fântâni / prin altă fântână”. Lucian Blaga avea sentimentul că trăieşte într-o lume în care toate făpturile poartă „o semnătură cu cheie pierdută”, o semnătură pe veci pecetluită şi indescifrabilă (poemul Rune). E o semnătură „în chip de rune de veacuri uitate”, care nu se ştie „cine o înseamnă, cine o pune” şi pe care o poartă păsările sub aripi, luna ce-şi ascunde faţa, stanele de piatră, jivinele şi cucuta, „fata de foc” de pe ţărm, crinii subterani ai muntelui şi mumele de sub ceruri: „Rune, pretutindeni rune, / Cine vă-nseamnă, cine vă pune? / Făpturile toate, ştiute şi neştiute, / Poart-o semnătură – cine s-o-nfrunte? / Crinii muntelui – subtlunari – / Şi-o duc neajunsă pe creştet /Subt ceruri mumele-o poartă pe frunte”. (Rune).

Fireşte, din discursul liric al celor doi poeţi nu lipseşte dialogul cu Dumnezeu. La Blaga el ia chipul mai abstract de Marele Anonim (în filosofie) şi de Marele Orb (în lirică), fiind „pierdut” din copilărie şi transfigurat „în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape”. Este creatorul unei lumi străine, care se plimbă printre făpturile acesteia şi prin păduri unde: „Din vânăta şi mocirloasa iarbă, /Melci jilavi i se urcă-n barbă”. (De mână cu marele orb)

În Trilogia culturii se consemnează faptul că credinţa nu trebuie concepută ca o dogmă, ci „trebuie să crească în om ca o floare şi să prindă prin puterea ei proprie, ca un descântec”. „Credinţa nu trebuie impusă cu ispita unor străluciri exterioare, sau cu forţa argumentului, nici moşită ca un făt neisprăvit. Ea se naşte de la sine. Destinul ei e de creştere ca a plantei. Sămânţa aruncată nu trebuie desfăcută cu cuţitul ca să încolţească, şi nici conjurată cu silogisme ca să prindă rădăcini” [5, p.195]. Dialogul lui Grigore Vieru cu Dumnezeu are această spontaneitate a manifestării credinţei. „Vieru întreţine, de fapt, după cum s-a remarcat în critică, un monolog în preajma Divinităţii, înălţându-i laude şi rugi, dar şi punându-şi întrebări, sieşi, cu nedumeriri, mirări şi neîmpăcări generate de lumea contemporană. Este, esenţialmente, un referenţial nu atât mistic, religios, ci unul etic, adresat, în revers, sieşi şi lumii, de care Dumnezeu s-a îndepărtat sau – mai exact – ea s-a îndepărtat de Dumnezeu”.

Grigore Vieru şi-a propus în mod programatic să reabiliteze sacrul devenind un important poet religios în linia lui Voiculescu – Ioan Alexandru. Este semnatarul unui grupaj impunător de rugăciuni, colinde, cântece pascale, de poeme pătrunse de o tonalitate litanică, psalmodică generală. Registrul stilistic se schimbă des, impregnându-se şi cu note mesianice sau cu acorduri imnice şi baladeşti, cu pilde morale şi cu mărturisiri cu tentă sentimentală: „În beznă, / Deseori îmi aminteam/ De anii copilăriei prutene./ Doamne,/ Câtă zăpadă curată/ Şi câtă Ţară / În copilăria mea” /. (Ferestrele către Patrie). Poetul se adresează lui Dumnezeu cu rugămintea de a pune lumea în general şi lumea în particular în temeliile ei morale, spirituale şi estetice fireşti: „Trebuie să ieşim curaţi,/ Luminaţi,/ Din sângerosul amurg”. (Ieşind din amurg)

O caracteristică esenţială a po(i)eticii lui Vieru este simplitatea. Teodor Codreanu (unul dintre interpreţii operei lui Grigore Vieru, care a realizat o impunătoare critică a criticii vierene), evidenţiază simplitatea profundă a poeziei vierene. Poetul basarabean are o gândire arhetipală, capacitate de esenţializare în structuri memorabile, o forţă a liricii sale de a se impune aidoma creaţiilor folclorice. Criticul şi istoricul huşean punctează clar că „preaplinul şi farmecul creşterii, neliniştea şi „baladizarea”, „estetica reazămălui”, „principiul matern al universului” şi colaborarea între ele, aproapele şi departele ce descind din principiul matern, copilul ca „homo ludens”, miniaturalul, cantabilitatea versului vierean – toate acestea sunt desprinse din monografia lui Mihai Cimpoi Întoarcerea la izvoare, spre a fi analizate dintr-o perspectivă actualizată”.

Grigore Vieru este o personalitate puternică (Tudor Nedelcea) şi cel „mai important poet al mamei din literatura universală”, după Alex Ştefănescu. N.Manolescu afirmă că doi poeţi „patronează nostalgia lirică a lui Grigore Vieru: Coşbuc şi Goga; indiscutabil este, însă, faptul că există încă doi „patroni” – Mihai Eminescu şi Lucian Blaga. Adevărata taină care îl apără au fost dintotdeauna pentru poetul basarabean Limba Română (anume cu literă mare) şi opera acestor doi mari creatori: Eminescu, în anii de studenţie, şi apoi Lucian Blaga pe parcursul întregii vieţi. Regăsindu-se în Eminescu şi Blaga, poetul basarabean s-a simţit mai puternic, mai al neamului, al Limbii Române: „poet cu trăsături de efigie română”, precum afirma Marin Sorescu. Grigore Vieru s-a născut în perioada în care Lucian Blaga era ambasador al României Mari şi îşi crease deja în mare parte opera literară. După cum a recunoscut mai târziu el însuşi, Vieru a aflat de marile personalităţi ale literaturii române abia la facultate.

Luminat mistic în chip blagian, Grigore Vieru a creat o „poezie de mici cristale, care reflectă cu toate feţele imagini scumpe”, pline de mister. Metaforele sale sunt pătrunse de o melancolie care e „adevărata zeiţă a aventurilor onirice”. Omul din lirica lui Vieru e urcătorul la cer, către firul de lumină al lui Blaga, e visător, deşi rana îi sângerează, e viguros ca firul de iarbă ce răzbate prin asfalt, e mereu dornic de viaţă. Dacă la Blaga „melancolia este fericirea de a fi trist” (Hugo), la Vieru ea reprezintă liniştea dinainte de furtună. În taina care mă apără se reflectă adâncimea misterului blagian de dincolo, dar şi de aproape. N-are frică şi nu are nevoie de apărare, căci îl apără însuşi Dumnezeu.

Lucian Blaga se creează pe sine prin puterea creatoare, pe când Grigore Vieru se afirmă prin iubire. Doar prins în misterul unei mari iubiri Vieru se vede puternic, împlinit, se recunoaşte în spaţiul prin care a trecut mama. În spiritul lui Lucian Blaga, el ocroteşte „dragostea dintre cuvinte” – sufletul puterii creatoare, în care se unesc conştientul şi inconştientul, se răsfrânge „omenia” şi chipul de icoană al mamei. Grigore Vieru va depista importante „gesturi inaugurate de alţii”, în călătoriile sale între hotarele Patriei: „Condiţia umană solicită diverse proiecţiuni în ideal, iar una dintre aceste proiecţiuni este ficţiunea artistică care se întrupează în basm, epopee, roman etc.” Omenirea nu poate exista fără aceste proiecţiuni artistice, fără această oglindă ideală a activităţii ei, precum nu se poate debarasa de instinctul vital, de raţiune şi sentiment. Deoarece există condiţia umană de a simţi şi a gândi, de a visa şi a scruta, de a afirma şi nega, de a concilia şi respinge contradicţiile, de a se supune şi de a se revolta etc., este o stare obiectivă, pe care nicio voinţă nu o poate schimba din temelie şi, cu atât mai mult, anula. Şi chiar dacă unele condiţii istorice schimbă momentan, deviază această stare obiectivă, nu pot împiedica existenţa ei. Raţiunea şi sentimentul sunt veşnicii sateliţi ai omului. Raţiunea sau, mai bine zis, gândirea are o existenţă de milenii sau sute de milenii şi de aceea ea poate fi socotită o facultate eternă şi inerentă omului. Este în întregime sau numai parţial o calitate biologică. Adică, o stare firească. Grigore Vieru îşi însuşeşte şi acest precept blagian, o „serie de categorii abisale inegale care se completează şi se construiesc reciproc”. Opera poetică a lui Grigore Vieru nu e o „pădure luxuriantă în care nimeni nu tăiase cărare”, precum zicea Blaga. Unii exegeţi din întreg spaţiul românesc au vorbit despre impactul poeticii lui Lucian Blaga asupra operei lui Grigore Vieru. Fie şi în chip sumar, relevând o „conştiinţă de tradiţie”. La Eminescu poetul basarabean admiră melodicitatea versului, iar la Lucian Blaga – forţa expresivă, densitatea filosofică a maximelor. Grigore Vieru nu a căutat să înfiltreze în lirica sa anumite percepte filosofice, dând expresie mai degrabă sentimentului tragic al unei fiinţe îndepărtate de limba sa maternă, de valorile culturale care ne asigură identitatea, de adevărul istoric. Expresionismul blagian l-a marcat pe Grigore Vieru, asupra căruia s-a exercitat „teroarea pe care continuă să o exercite istoria asupra românilor basarabeni” (Mihai Cimpoi). De aceea, se întoarce la izvoare, caută un reazem în maternitate, în iubire, în copilărie, în sacru, în dialogul cu Dumnezeu, în tot ce este statornic, neschimbător: „Toate se schimbă în viaţă/ Numai izvorul nu” (zicea Blaga).. Dreptul de a fi lider de generaţie este justificat de calitatea fundamentală de a fi „printre cei ce gândesc frumos”.

Aducând laudă somnului, Lucian Blaga, plin de vise, de taine şi mister, stă sub cer şi caută să comunice cu cititorul prin metafora revelatoare: „Peste-aceleaşi arătări şi-aceleaşi case/ Clopot de sear-aud. Şi stau în cruce/ Cu o zi sub cer pierdută. (Asfinţit) [13, p.7]. Dimpotrivă, Grigore Vieru vrea să-şi mute în cer Biserica: „Trebuie din iarmaroc/ Să mutăm în cer/ Biserica noastră.” (Ieşind din amurg). În cerul lui Lucian Blaga timpul se pierde, cerul lui Grigore Vieru e unicul loc în care-şi găseşte salvarea sufletul vierean prin rugăciune.

Există, probabil, „nu atât poeţi, cât Poezia închisă în ea însăşi, ca o cetate a spiritului, ca o piramidă platoniciană, construită după legi numai de ea ştiute, ca elementele lui Euclid concepute în spiritul unei logici severe” (Acum şi în veac). În văzduhul de taină a lui Grigore Vieru „Râul se varsă în mare, /Lumina în ochii mamei. /Te iai după râu /Când marea o cauţi. /Şi după lumină /Când nu o găseşti /Pre mama. /O, tu care eşti/ Numai dor,/ Numai Luceafăr, /Văzduh de taină, Mihai!” (Văzduh de taină). Lucian Blaga invocă lumina din lumină: „În mijlocul dimineţii stă taurul neînjugat./ Stăpâneşte un câmp. Luceşte ca o castană/ Proaspăt cojită. /Printre coarnele lui soarele vine în sat. /Lângă apă lină stă în puterea zorilor taurul / Nemişcat. Înălţat şi frumos./ E ca Isus Christos: /Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat.”

„…Poezia e rostire de zeu, poezia e însuşi Absolutul…” afirmă exegeţii. Pentru cei doi poeţi, spaţiul mioritic e protejat de demnitate şi dragostea de plai. Ambii fiind ctitori de cetăţi înălţate în sufletul acestui spaţiu mioritic. Poetul de la Lancrăm creează Poezia ca o „cetate a spiritului” – sub semnul deschiderii fiinţei spre „departele” cosmic, spre ceea ce o înconjoară, deschidere însoţită de mirare şi de dorinţa de a cunoaşte misterul existenţei. El aparţine genealogic poporului românesc, care s-a „născut în momentul când spaţiul-matrice a prins forme în sufletul său”, spaţiul-matrice sau orizontul inconştient specific, care alături de alţi factori a avut darul să determine stilul interior al vieţii sale sufleteşti. Poetul basarabean va răspunde astfel îndemnului blagian: „Învredniceşte-ne, Doamne/ Să ne păzim pre noi / Pe calea credinţei, / A slavei tale / Şi-a mântuirii./ Cu duh stăpânitor/ Scoate Ţara / Din înstrăinarea Ţării / Căci nu mai sunt atâţia români / Cât pământ minunat avem!/ Şi binecuvântează pacea! / Pacea care-a deprins / Limba războinicilor cruzi. /Amin!”/ (Lumina vine din cer).

Sursa de inspiraţie a celor doi poeţi „e acelaşi peisaj iniţial, asupra căruia se revarsă, ca un conţinut într-o formă, un anume sentiment omenesc al fatumului”. Peisajul, în acest din urmă înţeles, e integrat într-un angrenaj sufletesc. „Peisajul devine receptacolul unei plenitudini sufleteşti; se întrupează în el un sentiment al destinului ca vântul în pânzele unei corăbii. Peisajul, în acest din urmă înţeles, e al doilea obraz al omului” (Trilogia culturii). Lucian Blaga admiră peisajele multor ţări europene, redescoperă peisajele sufleteşti în volumele editate în timpul activităţii diplomatice, în Lauda somnului, bunăoară: Peste-aceleaşi arătări şi-aceleaşi case/ Clopot de sear-aud. Şi stau în cruce / Cu o zi sub cer pierdută. / Prin ani subt poduri se depărtează / Ce focuri vechi? Ce nouă plută? / Printre ziduri ceasul umbrelor mă-ncearcă. / Se desface – care poartă? / Se deschide – care uşă? / Ies vârstele şi-mi pun pe cap / Aureolă de cenuşă. / Întârziind subt vremi schimbate, /Îmi taie drumul – care prieten? / Îmi taie pasul – ce vrăjmaş? / Ah, pasărea Phoenix ca altădată / Nu mai zboară peste oraş./ (Asfinţit)

În timp ce graiul românesc a putut să evolueze şi să îndure mutaţii, „ peisajul geografic chiar a putut să fie inconstant; ceea ce s-a păstrat, cu statornicie de cleştar, a fost, dincolo de grai şi de peisaj, spaţiul-matrice.” Şi poetul cu „un înconjur” revine la „plai”. „Căci orizontul spaţial inconştient a dat românului, oriunde s-ar fi găsit, nostalgia plaiului”  La Lucian Blaga această „nostalgie neînduplecată” a purtat în vârsta de mijloc pe ciobanul valah pe toate coamele Carpaţilor, de la apa Dunării până în Maramureş, de aici mai departe până-n Moravia, sau invers; şi tot aşa pe toate plaiurile iugoslave şi până-n Panonia, adică pretutindeni în limitele unui vast teritoriu, unde peisajul satisfăcea apetitul unui orizont inconştient. „În veacurile crepusculare, în tot timpul lungului preludiu al formaţiunilor etnice actuale, atunci când românul nu avea niciun fel de patrie, plaiul, sfântul plai, sancţionat de un anume sentiment al destinului, îi ţinea loc de patrie” (Trilogia culturii). Acest „sfânt plai” îl inspiră şi pe Grigore Vieru, în mai multe poeme pentru cei mici, în care copilul este învăţat să-şi preţuiască mama, plaiul şi graiul şi în poemele pentru adulţi, precum e poemul dedicat lui Emil Loteanu: „Tineri eram / Şi iubeam poienile roşii, / Poamele păduratice, brazii / Carpaţilor, pe care-i / Vedeam în vis. / Aveam fiecare / Cărarea lui, / La capătul căreia / Ardea câte-o candelă. / Ne povesteai, în seri, / Limba Română. / Alt aer, alt cer, alte /Stele / Deasupra Ei străluceau./ Eram copii de ţărani./ (Candela)

Oricât de mult s-ar îndepărta Grigore Vieru de copilărie, el păstrează în suflet o mare durere de care ar dori peste ani să scape. Dacă Vieru ar vrea să redevină „copil pentru a regăsi în sufletul” său „încrederea în oameni”, Lucian Blaga coboară în lumea inconştientului conştient, unde „Din când în când câte-o lacrim-apare/ Şi fără durere se-ngroaşă pe geană./ Hrănim cu ea/ Nu ştim ce firavă stea.” (La curţile dorului)

Grigore Vieru şi generaţia dintre secole „reabilitează sacrul” în care văd o posibilitate de salvare a fiinţei naţionale: „Va fi pe Terra cea bătrână/ Amirosind a flori de tei,/ Va merge Dumnezeu de mână,/ De Paşte, cu românii mei./ Şi flori, spre noi, de miere grele/ Cu El odată vor rosti:/ „Voi, dacă vreţi, plecaţi pe stele./ Iar noi mai rămânem aici”/ . „Dumnezeu de mână… cu românii mei” - astfel vede poetul de la Pererâta tot neamul românesc, salvat sau îndrumat de puterea divină. Nostalgia României Mari a avut pentru poeţii cercetaţi o dimensiune transcendentă, manifestându-se spontan şi ingenuu la Grigore Vieru: „Apropiatu-m-am de cântec, / Fiind Ţara departe şi alt / Sprijin, alt reazem /Neavând.” (Crucea)

Modelul Blaga este urmat, indiscutabil, de Grigore Vieru şi în aforismele sale, adunate sub genericul Mişcarea în infinit. Pentru Blaga, „literatura aforistică e sarea gândirii”, aforismul trebuie să exprime un gând într-o formă perfectă, o concentrare de sens care să amintească de greutatea lumii adunată într-un simplu grăunte de metal nobil”, să surprindă ceva „canonic, încheiat, ca Biblia”. Criticul Mihai Cimpoi surprinde o afinitate electivă cu Blaga, care spune (În simţurile originale) că „Viaţa a privit şi a văzut lumea din preajma ei – întâia oară – printr-o rană”; în aforismul lui Vieru „Sufletul rănit naşte mârâit”. Formulele aforistice ale poetului basarabean sunt expresii ale experienţei dramatice de viaţă, profesiuni de credinţă, arte poetice miniaturale, reflecţii asupra vieţii, lumii şi universului: „Întreaga viaţă ar putea să încapă în palma morţii dacă ar vrea ea s-o desfacă; întreaga moarte ar încăpea în pumnul vieţii dacă ar vrea ea să-l desfacă”; „Oamenii care amar de vreme sunt hrăniţi cu fărâmiturile dreptăţii încep a se mulţumi cu ele, ba chiar le şi sfinţesc la biserică”; „A venit un nou secol care se urinează în spatele caselor noastre. Acelaşi miros urât”; „Lacrimile noastre – atât a mai rămas curat pe apele Prutului”; „Există două feluri de curaj: unul de a face prea multe în viaţă stârnind invidia celorlalţi, altul – de a nu face nimic, stârnind dispreţul public”; „Un gând măreţ poate trăi singur o veşnicie, ca Dumnezeu în Ceruri”

Lucian Blaga nu cunoaşte frică în faţa morţii; nici Grigore Vieru nu se lasă oprit din drumul său spre veşnicie. Crezând, ca şi Blaga, că veşnicia s-a născut la sat, Grigore Vieru a ales pentru un volum al său denumirea „Numele tău”, evident sugerată de poemul dedicat lui Lucian Blaga: „Numele acesta/ are ceva în el/ care sună nespus de frumos -/ e ca şi cum/ boabele copiilor/ care ne seamănă de Sărbători/ s-ar lovi de viori”.

Poeţii români basarabeni au ales modelul liric Blaga „pentru imagistica sa bogată şi pentru marile sale libertăţi de idei şi de formă”. Grigore Vieru a susţinut opinia exegeţilor contemporani de la Bucureşti şi ar fi afirmat precum ambasadorul George Potra: „Nu l-am cunoscut direct pe Lucian Blaga. (…) Eram însă bucuros că într-o etapă de oarecare deschidere i se lăsa lui Lucian Blaga posibilitatea să ajungă din nou la cititorii săi şi noi ne puteam împărtăşi din creaţia lui, fără frica de a fi pedepsiţi pentru accesul nepermis la „literatură subversivă”” .

© Daniel VEREJANU